A fost indeajuns un semn divin, pentru ca inalt prea sfintitii, in cardasie cu dungatii tomitani, plini de duh cu totii, sa puna la cale crearea unei Sfinte Treimi pamantesti. Si, cat ai bate din palme, despre parcul de la Casa de Cultura, care numai la cultura nu ne mai imbie, se vorbeste la trecut. Ca-n basmele copilariei, totul incepe cu-n "a fost odata". Au fost odata bancutele, spatiile verzi, putine, intr-adevar, dar bune. Pensionarii boemi, care-si dadeau intalnire zilnic si puneau tara la cale sau mai trageau cu ochii la vreo fetiscana de la Arte prea dezgolita. Au fost odata aleile inguste, pe care tropaiau in voie copilasii zglobii, imbujorati dupa un tur al parcului. De joaca lor s-a ales praful. La propriu. Parca treziti dintr-o sesiune de hipnoza, revenim in prezent si peste fata ne loveste o imagine dezolanta, care ne imbie sa dam tot uitarii. Caci, din tot ce-a fost odata, a mai ramas o groapa. Si-atat. Iar edilul nostru incaleca pe-o sa si finaliza povestea asa! In zarva pregatirilor au uitat s-o imprejmuiasca. Dar, ce Dumnezeu! Cine sa cada in ea? Orb sa fii si n-ai cum sa n-o vezi. Insa, incerc sa ma dezmeticesc si sa ma pun in locul martirilor constanteni. Si, totusi, nu vorbim despre un sacrilegiu, nu? Ei au preferat sa spuna adio aerului proaspat, doar, dar doar, pentru a avea un locsor al lor, unde sa le fie iertate pacatele. Au simtit ca li se incovoaie sufletul sub presiunea mismasurilor si, uite asa, au dat ordin ca, dintre copacei, sa se inalte un lacas sfant. Nu au luat aminte la protestele vecinilor gropii, caci tot sacrificiul a urmarit un scop nobil. Asa ca au renuntat de la ei putere la confortul superficial in care se lafaiau cei de la Casa de Cultura. Numai lacas sfant nu o sa fie Catedrala Sfanta Treime, dupa ce proiectul a fost si inca mai este huiduit. Inteleg, a fost o conspiratie divina. Insa, ma intreb, daca tot au primit ordi