Bucurestiul meu apartine altor timpuri. As putea completa ideea parafrazandu-l pe Camil Petrescu: "Dorintei mele de a trai in absolut i se opune o realitate absoluta". Numai ca realitatea care-l dezamagea pe amintitul scriitor interbelic avea o alta consistenta, mai mult metaforica, de resort interior aflat intr-un balans insesizabil cu socialul diferit; ceea ce ne traumatizeaza astazi este cu totul altceva. Este o agresiune care vine din exterior, iar balansul afectiv este deja atrofiat, stafidit, mumificat pe ruina unui trup convulsiv.
Orasul meu sufera de confruntari recurente, fermentate in drojdia sociala a secolului al XVIII-lea, amalgam care a explodat demografic in functii decizionale cu ajutorul partidului muncitoresc. Intre 1950 si 1955 se traia intr-un paradox grotesc: orasul pastra inca vie atmosfera arhitecturala si chiar afectiva a unui oras european, in care respira deja un virus cancerigen. Oamenii rafinati au fost alungati din strada si chiar din casele lor in lagare de exterminare fortata sau prin celule reci, intunecate, aducatoare de moarte. Frica a malformat caractere, preocupari si mentalitati pe osatura lozincilor proletare. Pe bulevardele spatioase, inca, la inceputul anilor '60, pe unde vedeai odinioara bucurestenii la costum si palarie chiar si in verile toride, au aparut noile creaturi matritate dupa calapod proletcultist, "cincisutistii" in sandale proletare, basmale ieftine, sepci cu cozoroc si mersul acela infatuat de om al muncii, stapan pe situatie, cum vezi si astazi vreun bulibasa cotizand la partid pentru a-si proteja interesele si clientii. Inceputul se afla acolo, in anii 1945-1947. Orasul meu a murit atunci. El pare a fi o "biserica neagra" baconskiana, populata de cadavre insufletite.
Flegme, urlete, putori de nespalare chiar si la orele diminetii, desi apa calda este o cucerire cotidiana inca din anii '70; o lum
