Dacă o judecăm după fotografiile care au ajuns pînă la noi, natura nu a fost prea darnică cu ea. O faţă ovală desfăşurîndu-se în cadrul unei linii fragile şi înguste, în vădit contrast cu forma lată, nepermis de întinsă, a gurii şi nasului. Rama chipului pare prea strîmtă pentru mărimea organelor faciale. Ochii mari te privesc dinlăuntrul unor cearcăne săpate de timpuriu în piele, două tuşe groase împrumutîndu-i aerul unei fiinţe suferinde. Tenul măsliniu, cu toată întunecimea de fundal pe care o dă feţei, nu reuşeşte să micşoreze stridenţa cearcănelor, întărind şi mai mult impresia că dunga de culoare bolnăvicioasă din jurul ochilor e semnul unei maladii neştiute. Sprîncenele sunt stufoase şi late, ca două arcuri de cerc mărginind dedesubt două găuri neguroase. Aripile nasului se lăţesc neîngăduit, acoperind inestetic un obraz care, e limpede, este prea mic pentru a le putea primi fără încălcarea unor elementare proporţii de gust. Într-un cuvînt, un cap pe care-l priveşti fără plăcere, spunîndu-ţi într-ascuns că pe femeia aceasta soarta nu a răsfăţat-o deloc.
Ceea ce îi salvează totuşi chipul de stigmatul unei urîţenii iremediabile este amprenta lumii din spatele lui: o fizionomie trădînd viaţa spirituală. Distincţia îi vine din ţinută, iar educaţia, compensînd metehnele înfăţişării, a umplut golurile pe care hazardul i le-a săpat în aspectul fizic. O astfel de femeie, neputînd fi protagonista unor mari drame erotice, nu-i rămîne să decît să devină interpreta lor muzicală, preschimbîndu-şi pianul într-un instrument menit a-i converti neîmplinirile. Şi dacă e adevărat că reuşita unui om stă în arta cu care îşi foloseşte handicapurile pentru a atinge nişte scopuri pe care altfel, în lipsa handicapurilor, nu le-ar fi realizat nicicînd, atunci Elena Bibescu, fiica boierului Manolache Kostaki Epureanu şi soţia principelui Alexandru Bibescu, a avut parte de
