Din cei douăzeci şi cinci de componenţi ai capitolului Critică din remarcabila panoramă "optzecistă" a lui Radu G. Ţeposu, doar trei nume se mai menţin astăzi în perimetrul criticii de întâmpinare; şi în actualitatea pe care aceasta mizează, utilizând-o creator. Fiecare dintre aceşti comentatori rezistând valului de dezertări postrevoluţionare a apelat la o soluţie care să concilieze noul context cultural cu propria natură şi structură profesională. Ion Simuţ a făcut pasul către istoria literară, căreia i-a ataşat inclusiv cronica ediţiilor, privind în ansamblu şi în secţiune temporală marea de tipărituri. Dan C. Mihăilescu, dimpotrivă, a ieşit din spaţiul ticsit de fişe şi considerat prea strâmt al istoricului literar, făcând critică deschisă către toate azimuturile şi dând expertizei notă de show publicistic. Ultimul, dar nu cel din urmă critic "optzecist" care a rămas critic este Alexandru Cistelecan, trecut de Radu G. ţeposu în prima linie a foiletoniştilor artişti.

Deşi el nu e un cronicar cu rubrică săptămânală, un maratonist al lecturii şi evaluării "din mers", autorul actualelor Diacritice impresionează - pe lângă stil - prin aplicaţie şi perseverenţă. Un poet cât de semnificativ (de la "şaizeciştii" studiaţi deja în manuale la tinerii abia apăruţi pe eşichier) care nu a fost citit şi comentat de Al. Cistelecan se poate spune că nu există. Într-atât de atent şi receptiv a fost criticul de la "Vatra", "Cuvântul" şi din alte publicaţii, încât el a devenit (ca şi antecesorul său Gheorghe Grigurcu) nu numai o instanţă valorizatoare, dar şi o funcţie a poeziei sau, mai liric spus, o umbră a ei. În schimb, proza şi reprezentanţii săi, cu oase tari de romancieri sau cu stilistica modulară a povestirii, nu îi solicită atenţia exegetică. Iarăşi, într-un paralelism deplin cu Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan scrie exclusiv despre, unu, poeţi şi, doi, criti