Treptele se succed abrupt şi piciorul coboară îngust şi strâmtorat, purtând grija gleznei. Ne oprim la numărul două sute şi un pic. În curte, o bătrână mărunţică, având faţa arsă de soare şi urmele anilor săpate în obraji, priveşte străin peste gard. La picioarele femeii, câţiva pufuleţi negri se rostogolesc şi schelălăie cu poftă de joacă. Parcă mototolită şi aruncată într-un desen neglijent, curtea e plină de acareturi. Pe fundalul colii de desen, o cămăruţă ciudată, văruită în alb murdar, ascute lucrarea. Două ferestre mici ascund umilinţa unei vieţi triste. O oglindă cu fotografii vechi lipite pe margini stă ţanţoşă în faţa unui perete. Pe cel opus, un dulap cu vitrină este aproape gol. Patul este mai mult o improvizaţie decât un loc destinat odihnei. Câteva lăzi din plastic îl întregesc şi îl continuă. Velinţele, strânse şi împinse în perete, au aceeaşi vârstă cu cea care le foloseşte. O sobiţă stă pitită ruşinoasă după dormeza improvizată. „M-aş duce la căminul de bătrâni“, spune femeia cu voce nedumerită. De câteva luni nu mai e chip să-i fie pe plac fetei. „Toată iarna am stat la o femeie văduvă. Şi mâncare, şi lemne. M-a ţinut ea. Eu n-am avut cu ce să-mi iau. Am venit de câteva zile acasă, că am mai fost internată şi prin spitale. Am căzut într-o zi de nouă ori. Mi-am rupt genunchii. Şi fata mea nu mai are ochi să mă vadă. A căşunat aşa pe mine. Nu ştiu eu de ce. Îmi strigă de la o vreme: «Fii a dracu, că nu mai mori odată, scârbă ce eşti! Că tata s-a dus, tu ce mai aştepţi?». Şi eu nu i-am făcut nimic. Nici gineri-meu nu mă suportă. Nu vorbeşte cu mine de trei ani“.

„Dac-oi muri, oi muri, dac-oi trăi, asta e“ Romiţa are 75 de ani acum. În căsuţa de sub deal trăieşte de 51 de ani, de când s-a măritat. Cu ani în urmă, cam după revoluţie, a rămas văduvă. „Bărbatul mi-a spus: «Tu să-i dai apartamentul fetei şi casa să i-o laşi băiatului». Că am avut