În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau perioada Renaşterii târzii, în Franţa, în 1540, Pierre Lescot adăuga o nouă faţadă Luvrului, palatul regelui Francisc I. Vila, din antichitate pânå în perioada modernă (V)
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sau perioada Renaşterii târzii, în Franţa, în 1540, Pierre Lescot adăuga o nouă faţadă Luvrului, palatul regelui Francisc I. La Florenţa, Giorgio Vasari realiza pentru Cosimo de Medici palatul Ufizzi, iar în 1563 Juan Bautista şi Juan de Herrera ridicau gigantica mănăstire Escurial la cererea regelui Filip al II-lea, însă cel care a surprins esenţa valorilor atemporale ale acestei perioade a fost Andrea Palladio.
Arhitectura sa riguroasă, solemnă este o reinterpretare a Renaşterii şi implicit a antichităţii. “Cele patru cărţi de arhitectură” publicate de Andrea Palladio (1508-1580) începând cu 1570 pentru a defini regulile artei sale şi pentru a-şi răspândi principiile, au fost foarte apreciate în epocă, întrucât îmbinau raţional problemele constructive cu principiile teoretice. Bogat ilustrat cu gravuri, tratatul reprezintă un sistem arhitectural bazat pe ideea modulului.
În prima carte sunt prezentate principii şi diferite formule, precum măsurile perfecte ale încăperilor de locuit. A doua şi a treia sunt o expoziţie retrospectivă a tuturor proiectelor sale: incluzând aici palate, vile, instituţii publice şi poduri. Ultima parte este o analiză a arhitecturii romane. Datorită prezentării logice şi detaliate din tratatul său, arhitectura lui Palladio a devenit o modă, cucerind treptat Europa şi ulterior America de Nord, influenţând în special arhitectura anglo-saxonă.
Reşedinţe senoriale
Acestea reprezentau în regiunea Veneto o combinaţie între fermă şi casă de vacanţă, însă datorită variaţiilor pe teme clasice utilizate cu abilitate de Palladio, prin adap