În ultimele două luni mi-am făcut un obicei prost: fumez pe cursele interne Tarom. Nu mult, cam o ţigară pe zbor. Nu trebuie s-o aprind eu: se ocupă cineva de asta, la bordul aeronavei. Mirosul de tutun începe să se simtă cam după o jumătate de oră de la decolare. Nu-i ştii sursa. Dacă te uiţi în jur în cabină, nu vezi pe nimeni cu ţigara aprinsă. Nu-mi pot imagina că piloţii îşi aprind şi ei o ţigară, aşa, ca şoferii de tir după ce-au trecut de vamă. Aşa că nu poate fi decât cineva afară.
În ultimele două luni mi-am făcut un obicei prost: fumez pe cursele interne Tarom. Nu mult, cam o ţigară pe zbor. Nu trebuie s-o aprind eu: se ocupă cineva de asta, la bordul aeronavei. Mirosul de tutun începe să se simtă cam după o jumătate de oră de la decolare. Nu-i ştii sursa. Dacă te uiţi în jur în cabină, nu vezi pe nimeni cu ţigara aprinsă. Nu-mi pot imagina că piloţii îşi aprind şi ei o ţigară, aşa, ca şoferii de tir după ce-au trecut de vamă. Aşa că nu poate fi decât cineva afară.
Dar cine fumează acolo afară, între 6 şi 10 mii de metri altitudine, pe un frig de minus 40 de grade celsius? Cine fumează şi-n acelaşi timp e suficient de abil încât să se ferească din calea avionului, care trece prin norul lui de fum şi ia şi la bord câteva zeci de metri cubi de aromă de Virginia? Mă gândesc la un om într-un balon, îmbrăcat bine şi cu o butelie de oxigen lângă, să-l ajute la combustia ţigaretei… Sau o companie de ţigări, care are dedesubt un coş lung, lung, probabil cea mai înaltă cladire din România… nu?
Deocamdată nu avem concluzii clare. Mă uit de fiecare dată pe geam şi nu văd pe nimeni. Ultima oară, acum câteva zile, fenomenul s-a manifestat imediat după intrarea stewardesei în cabina piloţilor. Nu mi se năzare: colegul meu de scaun, fumător (spre deosebire de mine) chiar s-a enervat. "Cum dom’le, adică şi-a
