- Editorial - nr. 53 / 15 Martie, 2008 La un colt de strada, un copil sarman cu un catel negru de rasa, zgribulit, legat cu o sfoara de gat, intreba trecatorii daca doresc sa-l cumpere cu 100 de lei vechi. Lumea trece nepasatoare pe langa el, cand si cand o doamna miloasa ii intindea un banut, privindu-l cu mila. Ma opresc din drumul meu si-l intreb de unde are catelul? Puradelul imi ocoleste privirea si-mi raspunde ca l-a gasit pe strada, ca i-a fost mila de el, fiind un caine de rasa, si ca nu are cu ce-l hrani. "Ma, tu l-ai furat de la cineva din curte si vrei sa faci un ban pe el!", i-am spus pe un ton mai raspicat. Atunci, si-a luat catelul in brate si a disparut pe o strada laturalnica. La prima vedere, se poate spune ca asemenea intamplari sunt lipsite de importanta, nici macar ca un fapt divers pentru mass-media in goana dupa senzatii. Faptul in sine poate provoca, insa, o mare intristare pentru stapanul catelului, probabil un copil sau o persoana in varsta, singura, care s-a atasat foarte mult de acest animal capabil sa-i aline singuratatea. Un prieten m-a vizitat la redactie, revoltat ca o vecina i-a ucis cu cruzime un catel inteligent. Omul suferea realmente, era indignat ca medicii veterinari nu ii fac dreptate, a reclamat pana si la Bucuresti, intentioneaza sa deschida si un proces. Intrebat de ce sufera atat de mult pentru un caine, omul mi-a raspuns ca nu-i pot intelege suferinta fiindca nu am un asemenea catel, prieten care nu te tradeaza si te iubeste dezinteresat, se bucura cu adevarat cand te intorci seara acasa, ostenit si coplesit de griji. Exista, totusi, o anume terapie, prin cresterea animalelor, impotriva stresului. Este adevarat ca in lumea noastra sunt alte lucruri mai importante de rezolvat decat soarta animalelor, mai sunt oameni nevinovati care au nevoie de ajutorul nostru, ca, la un moment dat, cainii vagabonzi sunt un potential perico