ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ

I-am ţinut pumnii, l-am votat, l-am aplaudat, am plâns de fericire, l-am susţinut cu gândul şi am chiuit de bucurie. Acolo, pe scena spaniolă a Fiilor lui Babel, împreună cu el am fost toţi. Am simţit asta! Şi cât de rar se întâmplă să simţi cum mii de oameni răspândiţi în toate colţurile lumii sunt legaţi cu suflet în acelaşi gând, în acelaşi timp!

ÎN MEMORIA LUI VLĂDUŢ

I-am ţinut pumnii, l-am votat, l-am aplaudat, am plâns de fericire, l-am susţinut cu gândul şi am chiuit de bucurie. Acolo, pe scena spaniolă a Fiilor lui Babel, împreună cu el am fost toţi. Am simţit asta! Şi cât de rar se întâmplă să simţi cum mii de oameni răspândiţi în toate colţurile lumii sunt legaţi cu suflet în acelaşi gând, în acelaşi timp! Acesta este miracolul pe care l-a reuşit un român nevoiaş dintr-un sat desfundat din Banat – I-a unit, preţ de două ceasuri, pe români! I-a ţinut cu sufletul la gură şi i-a fericit până la lacrimi. Băiatul de la ţară, modest şi neşcolit, a reuşit să ne farmece şi să ne umple inimile. Dar noi? Noi ce-am făcut? Cu toată intensitatea momentului, în inventarul sentimentelor de miercuri seară, unul mi-a fost lipsă la apel. Mândria de a fi român. Această uriaşă realizare e a lui. A lui, a celor câţiva colegi care au crezut în el şi a televiziunii spaniole. Atât. Da, am fost cu gândul alături de el, dar numai după ce a fost descoperit şi promovat de alţii... Bucuria a fost mare! Dar şi tristeţea... Ce a făcut această ţară, care acum este atât de mândră pentru acest român? Nimic! Până şi încrederea în el, în talentul lui i-a fost insuflată acolo, nu aici. Cu ce-a plecat de-acasă, din România? Cu certitudinea că nu poate fi mai mult decât pălmaş. Cu certitudinea că nu poate cânta decât în baie... La plecarea de acasă se considera "urât şi prost‘‘ – asta a reuşit să sădească în el ţara lui. Iar în Spania, răţuşca