ANDREI CRĂCIUN: Povestea asta ar trebui să înceapă cu „a fost odată“.
Nu începe. Pentru că nu prea mai ştim cum a fost odată. Istoriile Bucureştiului zac în băltoaca indolenţei autorităţilor şi nepăsării cetăţenilor. Oraşul a depăşit faza cochetării cu mizeria. O pâclă neagră l-a devorat ca o haită de şobolani hămesiţi. Printre clădirile noi cu geamuri strălucitoare şi cârdurile de maşini care se târăsc pe străzi ca un trib de indieni (lent şi isteric) nu mai e loc de amintiri.
Siluit de primari agramaţi şi avari, Bucureştiul a ajuns un loc de care ar trebui să ne fie ruşine. Şi totuşi… Toate propoziţiile astea sunt doar un pretext pentru a vă spune că în marile săli de cinema din oraş puteţi trăi, pentru o sută patruzeci de minute, mândria de a fi român. Puteţi să călătoriţi în timp, într-un alt Bucureşti. În marile săli de cinema din oraş rulează cea mai recentă creaţie a lui Nae Caranfil - „Restul e tăcere“. La prima vedere o să vi se pară că e povestea „celui mai ambiţios film produs vreodată“.
„Independenţa României“, apărut în 1912, la 35 de ani de la eliberarea românilor de sub „jugul otoman“. Povestea lui Grig, un tânăr regizor vizionar, şi a lui Leon, latifundiarul bogat până la demenţă. Oameni care au colaborat pentru a înfăptui ceea ce cinematografia nu mai văzuse: un film lung de două ore! E doar o jumătate de adevăr, aşa cum am crezut toţi că „Filantropica“ e doar o comedie genială. „Restul e tăcere“ e aceeaşi metaforă despre relaţia complicată dintre autor şi operă, developează aceeaşi obsesie pentru viaţă ca o mare scenă de teatru.
Caranfil a scris (încă de acum douăzeci de ani) un scenariu perfect, care acoperă frumuseţea unei lumi dispărute ca un pardesiu lung până la glezne. Cel mai scump film românesc va rămâne mult timp de acum înainte neegalat. Pentru că Vizante se joacă minunat de-a Grig, pentr
