Într-o lume globalizată, proiectul unei comunităţi euro-atlantice nu ar trebui să pară atît de suprarealist. Faptul că pe ambele maluri ale Atlanticului relaţia dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii este discutată abundent în termeni de competiţie, deşi mărturiseşte o eroare de percepţie din perspectiva valorilor fundamentale, are o întemeiere din punct de vedere fenomenal.

NATO este, pînă acum, cea mai importantă formă de cooperare transatlantică. Succesul NATO este evident. Din cei 26 de membri NATO, 21 sînt membri UE, cu precizarea că unul (Turcia) este candidat şi alţi doi (SUA şi Canada) nu au vocaţia geografică de a aparţine UE. La Summit-ul de la Bucureşti, se aşteaptă ca alte trei ţări europene să primească invitaţii de aderare. Doi dintre noii membri (Croaţia şi Macedonia) sînt candidaţi la aderarea în UE, iar al treilea (Albania) va primi în curînd statutul de candidat. Din 27 de membri UE, 20 sînt membri NATO. Alţi doi membri europeni ai NATO (Norvegia şi Islanda), deşi nu aparţin UE, sînt parte a Spaţiului Economic European, aşa cum a fost el desenat în 1994, ceea ce înseamnă, concret, că aceste ţări participă la Piaţa Unică, chiar dacă nu sînt membre UE. În plus, extinderea spre Est a celor două organizaţii merge în paralel. Nu există ţară din fostul "lagăr socialist" care să nu fi asumat, în postcomunism, dubla opţiune: şi NATO, şi UE*. Tot la Bucureşti, NATO va reprimi în structurile sale militare Franţa, ceea ce înseamnă enorm în plan strategic.

Din perspectiva largă a politicilor publice, NATO instituţionalizează o cooperare specifică, redusă la domeniul apărării şi securităţii, un domeniu extrem de important în contextul actualelor ameninţări, pe cît de neconvenţionale, pe atît de amplificate, la adresa spaţiului euro-atlantic. Dar şi dincolo de NATO, cooperarea transatlantică este masivă. Pentru UE, Statele Unite s