De bine, de rău, s-a votat "un fel de uninominal". Bun prilej pentru reluarea discuţiilor pe tema "uninominalul nostru este mai bun decît al vostru". Numai că, din reacţiile care au urmat, bietul alegător riscă să nu mai înţeleagă mare lucru: Guvernul şi PNL au anunţat că "avem uninominal"; PD-L şi unii consilieri ai Preşedinţiei au spus că de fapt nu e uninominal (cel propus de Traian Băsescu la referendum era "adevăratul uninominal"); preşedintele a declarat că este, totuşi, "un pas înainte"; PRM a anunţat, apocaliptic, că acest sistem va aduce "disoluţia partidelor" şi l-a contestat la Curtea Constituţională, mai ales că "uninominalul se mai foloseşte doar în vreo două ţări din UE" (am trăit s-o vedem şi pe-asta, PRM invocînd "modelul UE"...). PSD nu prea s-a amestecat în vorbă, mulţumit că a obţinut alegerea preşedinţilor de consilii judeţene tot prin vot uninominal. În toată această harababură, discuţiile au deviat adesea spre chestiuni tehnice şi procedurale, şi mai ameţitoare pentru alegător. Nici nu mă aşteptam la altceva. De ani întregi, "votul uninominal" (formulă greşită, tehnic vorbind, dar pe care mass-media a impus-o în limbajul curent) este văzut ca strict necesar pentru a face ordine în politica noastră. A ajuns să se discute despre "uninominal" ca despre un erou care va pogorî asupra ţărişoarei noastre şi îi va mătura pe politicienii răi şi corupţi, înlocuindu-i spontan cu îngeri. Era limpede că - orice sistem ar fi fost adoptat - "înnoirea clasei politice" nu s-ar fi făcut rapid şi în totalitate: pur şi simplu, cetăţenii nu i-ar mai fi votat pe cei prea de tot compromişi; dar mai rămîneau destui care să ducă mai departe steagul politicii de mişmaş care s-a încetăţenit în România. Pe de altă parte, o lege electorală "revoluţionară", care să reformeze din temelii sistemul politic, aşa cum a dorit-o preşedintele Băsescu atunci cînd a convocat refe