Am debarcat în Cuba cu speranţa vinovat pitită în suflet că mă voi întîlni, peste ani, cu lumea copilăriei mele consumate într-o Uniune Sovietică (R.S.S. Moldovenească) care se destrăma sub ochii mei de copil nedumerit. Am crezut cu fervoare în idealurile comunismului şi la 10 ani îmi doream cu disperare să mor pentru patria mea sovietică, împuşcată pe cîmpul de luptă sau torturată sălbatic de duşmanii capitalişti. Mai tîrziu, aceste visuri mi s-au destrămat împreună cu copilăria şi statul sovietic "monolit", iar întrebarea Ce s-ar fi întîmplat cu mine şi idealurile mele socialiste dacă Uniunea Sovietică nu s-ar fi prăbuşit? a rămas să atîrne retoric peste anii maturităţii. Mă roade gîndul că aş fi fost o activistă zeloasă şi fanatică.

În amurgul tropical, călătorind cu o maşină dinspre aeroportul din Havana către hotelul aflat la 60 km distanţă de oraş, un cubanez ne-a făcut cu mîna şi l-am luat în maşină. Negricios, slab şi desculţ, cu o căldare de plastic pe post de valiză cu lucruri personale, ne-a informat că merge să îndeplinească luna de stagiu militar obligatorie pentru fiecare bărbat cubanez, o dată la doi ani. L-am întrebat uimită de ce e nevoie de asemenea stagiu, iar răspunsul lui mîndru m-a propulsat înapoi, în copilăria mea sovietică: Para estar preparados de luchar contra nuestros enemigos, los americanos! ("Ca să fim pregătiţi să luptăm împotriva duşmanilor noştri, americanii!") Iată, mi-am zis, o lume în care există duşmani, ură de moarte, devotament şi înverşunare chiar din partea unui ţăran cu picioarele goale şi bătătorite, aşa cum pe vremuri ura şi eroismul se cuibăriseră în copiii de 10 ani ca mine.

Întîlnirea cu ţăranul cubanez m-a pus pe o pistă falsă, pentru că pe durata celor zece zile, cît am stat în Cuba, nu am mai regăsit la nici un alt cubanez acest patos naţionalist antiamerican. Nu am regăsit nici un fel de patos de or