Momentul decisiv în destinul Gridului (un sat din judeţul Braşov), ca unitate de măsură simbol pentru ce s-a întîmplat la nivelul întregii ţări, a fost colectivizarea. Atunci, peste noapte, proprietatea a fost spulberată şi a început procesul "dez-ţărănirii". Confruntat cu dezastrul care devenise o certitudine, ţăranul nu mai avea de ales. Atunci a fost momentul adevărului, cînd sătenii au conştientizat mai mult ca oricînd faptul că trebuie să fugă din calea tăvălugului. Familia tradiţională s-a dezmembrat. Dacă pînă atunci convieţuiau în aceeaşi curte trei generaţii (cel puţin unul dintre copii avea datoria să aibă grijă de pămînt, deci rămînea "acasă"), acum toţi copiii trebuiau salvaţi, fără excepţie. În sat nu mai aveau de ce rămîne. Pămîntul le fusese luat cu japca, tradiţia şi continuitatea deveniseră acuze în dosarul de cadre, căci, iată, "chiaburii şi boierii ne împilează", ei "sug sîngele poporului". Au plecat la oraş, fie la muncă, fie la şcoală şi, evident, n-au mai revenit pentru a se statornici în sat. Dar şi ţăranii de vîrstă medie, între 30-40 de ani, s-au văzut obligaţi să-şi caute o altă formă de supravieţuire, de la "colectiv" nu mai aveau ce aştepta. Cotele de produse către stat atingeau "cote" alarmante, iar familia în întregul ei era în pericol. Copii nu mai aveau de ce face; nu mai aveau ce le lăsa, viitorul le era mai mult decît incert. Au luat deci drumul oraşului, "vînzîndu-şi" forţa de muncă necondiţionat. Nu exista "cerere şi ofertă", nici vreo altă formă de negociere cu statul, deci "angajarea" se făcea orbeşte, la prima mînă, ce se nimerea, bineînţeles legat de centrele industriale din zonă: Codlea (la sere), Făgăraş (la combinat) sau Braşov ("Tractorul", "Steagul Roşu", "Timpuri Noi" ).

Competitivitate de partid. Postul preferat era cel de paznic, în ture, în aşa fel încît permitea un răgaz şi pentru lucrul la cîmp, pentru că