Uneori, ai impresia că urmăreşti imaginile-clieşu din comediile romantice. Soţul emoţionat şi nervos care se plimbă pe hol, trage cu urechea, se uită la ceas din două în două minute. Asta, în cazul în care este mai conservator. Altminteri, vrea să asiste la naştere şi să filmeze totul. Alteori, viitoarea mămică vine însoţită de un batalion de rude, din care se detaşează, prin debit verbal, partea feminină a familiei - mama, mama-soacră, mătuşile. "Ţi-ai luat tot ce-ţi trebuie? Mai ai nevoie de ceva?" "Dragă, eu i-am zis să-şi ia pentru ea şi cămaşă de noapte, şi pijamale, cîte două rînduri, daâ n-a vrut să mă asculte. Că pentru trei zile e suficient să aibă cîte un rînd. O să vadă ea cum se murdăresc după naştere. Ştiu eu mai bine, la vîrsta ei aveam deja doi copii!"
În alte situaţii, îţi aminteşti de imaginile-clişeu din drame. Viitoarea mămică este singură şi tristă. Nu pare că aşteaptă un eveniment fericit, mai degrabă se înarmează cu stoicism pentru o altă încercare la care a supus-o soarta. Sînt femei care descind din maşini, cu tot felul de bagaje, altele care vin cu o bocceluţă, cu încălţămintea plină de noroi.
Doar în sala copiilor domneşte egalitatea. Şiruri de bebeluşi care dorm adînc în pătuţuri, osteniţi după prima lor întîlnire cu lumea. Întîlnire care are loc, bineînţeles, într-o maternitate.
"Aş fi făcut un copil mai devreme, dacă aveam casă." Dr. obstetrician Liliana Popescu şi-a început rezidenţiatul la Maternitatea Filantropia în 1985. Pe atunci, contracepţia fiind ilegală, naşterile erau mult mai numeroase, dar şi complicaţiile cauzate de avorturi. În primele luni ale lui 1990 a urmat ceea ce medicul numeşte "un boom al avorturilor": spitalul era plin de femei care solicitau întreruperea sarcinii, uneori mult după luna a treia. Deceniile de absenţă a oricărei informaţii privind reproducerea îşi spuneau cuvîntul: femeilor t
