* Scafandrul şi fluturele / Le scaphandre et le papillon (Franţa-SUA, 2007), de Julian Schnabel.

La început nu există decît forme şi zgomote indistincte. Apoi formele devin siluete, zgomotele devin voci; spectatorul realizează că vede prin ochii unui om accidentat care tocmai şi-a revenit în simţiri, într-un spital, şi că una dintre voci e a lui. Apoi realizează că vocea asta n-o mai aude nimeni. În urma accidentului vascular-cerebral pe care l-a suferit, omul - pe numele lui, Jean-Dominique Bauby - nu mai poate vorbi şi nu-şi mai poate mişca decît ochiul stîng. A devenit prizonierul trupului său şi, pentru primele 15-20 de minute din Scafandrul şi fluturele, spectatorul e prizonierul punctului său de vedere. Descrisă aşa, experienţa de a vedea acest film sună ca o tortură, dar nu suferinţa constituie principala ei determinantă, ci suspansul ce se creează în jurul eforturilor lui Bauby de a comunica. Pentru început, o doctoriţă îl învaţă cum să clipească pentru "da" şi "nu". Cu aceeaşi doctoriţă, el învaţă apoi să comunice în cuvinte şi propoziţii: ea îi recită alfabetul, el clipeşte la litera de care are nevoie. Uneori, spectatorul ştie dinainte, de la vocea interioară a lui Bauby, ce gînd încearcă acesta să comunice, şi e alături de pacient în nerăbdarea lui de a se face înţeles. Alteori, spectatorul nu ştie despre ce gînd e vorba şi e alături de doctoriţă în munca ei de descifrare, aşteptînd încordat următoarea clipire (o uşoară fluturare pe ecran, de parcă ar fi trecut un înger) şi concentrîndu-se pentru a ghici cuvîntul, ca la un joc de "Fazan" cu o miză fără precedent. Bauby, care a existat în realitate şi care înainte de accidentul său (din 1995) fusese redactor-şef la Elle, a dictat astfel o carte întreagă, Le scaphandre et le papillon (1997), iar filmul făcut de Julian Schnabel, pe un scenariu de Ronald Harwood, e ecranizarea acelei cărţi. Pentru