Îşi desface baticul cernit de pe cap şi zâmbeşte ca un copil: „Sunt urâtă, maică, acum“. Mâinile albe, delicate, traversate de vinişoare subţiri şi timide, mângâie câteva poze alb-negru, îngălbenite şi cu unele colţuri pierdute, din care se ivesc portrete ce vin din alt veac. Îmbrăcată într-o bluză neagră, cu mâneci lungi, peste care poartă un sarafan în carouri roşii, Teodora Butuşină păşeşte nehotărât şi şovăind prin cameră, sprijinindu-se într-un baston negru. „N-am fost niciodată în spital. Da’ vreau să mor. Nu mai am putere. Am nişte vase de spălat. Că îmi place să fiu curată. Da’ e greu, mamă...“, murmură ea, aruncând o privire spre geamul larg deschis prin care intră razele soarelui. Întâi s-au stins soţii„Dar de la Dumnezeu“. Aşa au simţit, la începutul lui august 1916, părinţii Teodorei când li s-a născut copilul. Şi au sperat atunci că micuţa va fi ocrotită şi vegheată. S-a măritat de tânără, la doar 18 ani, după obiceiul vremii. „Mă plăcea băiatul. Mă codeam, că nu pot, că n-am bani. Că n-au fost aşa bogaţi părinţii mei“, deapănă zilele de odinioară. Mai păstrează undeva, într-o cutie de la capul patului, legată cu o sforicică, toată corespondenţa de fată. Arcuieşte scrisorile în forma unui evantai şi le zâmbeşte duios şi complice. „Bărbatul meu dintâi a fost militar. Doi ani am stat la Cetatea Albă. Bătea un vânt acolo!“, îşi aminteşte femeia, strângându-se de parcă frigul i-ar pătrunde şi acum în oase. „A făcut meningită cronică şi dus a fost. Apoi, cel de-al doilea soţ a murit de inimă. Lucra la CFR. N-am mai ştiut de viaţă, n-am mai ştiut de nimic“. Se opreşte. Netezeşte cu mâna cuvertura de pe pat şi se aşază uşor, spijinindu-se de colţul mesei. „De patul ăsta nu m-am despărţit niciodată. Îl am de 50 de ani, de când am venit în Craiova“. Perpendicular, o dormeză acoperă o porţiune din perete. Rezemată de tăblie, o gentuţă neagră şi cochetă, din