N-am băgat de seamă ca vreunul dintre numeroasele studii consacrate de-a lungul timpului temei specificului naţional să-l considere pe român certăreţ.

Şi, totuşi, cea mai izbitoare particularitate a naţiei pare să fie de la o vreme o poftă nebună de ceartă. O gălăgie generală te întâmpină în România. În domeniile şi profesiile cele mai diferite, indiferent de vârstă, sex, educaţie, religie, prin toate mijloacele de comunicare, în toate locurile, pe stradă, în şcoli, la tribunal, la crâşmă, în familie, toată lumea se ceartă cu toată lumea.

Sportul nu face excepţie. Ba chiar e mai gălăgios ca altele. De la schimburi ironice de replici (asta e chiar o fineţe de care puţini sunt capabili) la spurcări în toată regula (nici pamfletarii adevăraţi nu sunt foarte mulţi), toată gama de expresivităţi verbale este accesibilă românului certăreţ. Cearta a devenit o formă de patologie socială. Frecvenţa ne face să ne gândim la o molimă. Lumea sportului e tot mai susceptibilă. Să nu atingi pe nimeni nici cu o floretă. Săritul la gât e o probă atletică mai la modă decât săritura în înălţime. Răsturnatul lăturilor în cap dovedeşte un antrenament mai dur decât acela refuzat de către fotbaliştii dinamovişti noului şi trecătorului lor antrenor. Cât despre ameninţări, ele întrec în eficacitate cele mai moderne metode de preparare fizică şi psihică a performanţelor.

Când vorbesc de românul certăreţ, nu mă gândesc neapărat la istericii noştri naţionali, ştiţi dv. care, dar şi la unii pe care îi credeam până deunăzi oameni cu bun-simţ şi vorbă măsurată. Doar de la aceştia din urmă vin surprizele. Pe la opt seara îl admir pe Răzvan Lucescu la TV, când refuză civilizat să-şi dea cu părerea despre înlocuitorul său pe banca Rapidului. Pe la zece îl detest la fel de spontan, auzindu-l cum o înjură ca un golan din Grant pe tânăra arbitră a unui meci al braşove