Incepand cu ultimul deceniu al veacului trecut, mondializarea neoliberala pune in discutie, inclusiv in plan ecoclimatic, cu o tot mai mare insistenta, valorile si principiile ordinii internationale instaurate dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai ales prin Carta si sistemul ONU. Dimensiunea sa ecologica se dovedeste, prin natura ei, deosebit de refractara la impunerea, fara nuante si concesii adecvate, a unei dominatii absolute de tip economic, cu pretentia ca prin mecanismele de autoreglare ale pietei sa se asimileze si sa se solutioneze toate aspectele unei problematici complexe, globale si universale. O asemenea situatie se explica si prin faptul ca era ecologica s-a nascut si afirmat rapid ca una ecoclimatica, iar perceperea si exprimarea sa politico-juridica a avut loc abia in ultimele decenii ale veacului trecut. Astfel, actiunea internationala privind incalzirea globala s-a declansat in 1985 si a fost exprimata juridic prin semnarea, in 1992, a Conventiei-cadru ONU privind schimbarile climatice. Documentul viza modificarile climei cauzate, in mod direct sau indirect, de activitatea umana si urmareste ca obiectiv stabilizarea concentratiilor de gaze cu efect de sera (GES) in atmosfera, la un nivel care sa impiedice orice perturbare antropica periculoasa a sistemului climatic. Totodata, in traditionalul spirit onusian, s-a consacrat principiul responsabilitatii comune, dar diferentiate a statelor, in virtutea caruia tarile dezvoltate trebuie sa reprezinte avangarda luptei impotriva incalzirii globale si a efectelor sale. El pornea de la considerentul etico-ambiental ca acestea au beneficiat cel mai mult de pe urma revolutiei industriale si au emis, deci, in dezvoltarea lor cele mai mari cantitati de GES, iar, drept consecinta, este echitabil sa suporte masurile de asanare a fenomenului. Intr-o asemenea logica, Protocolul de la Kyoto a exonerat, pentru perio