CIORNE
M-am oprit, mai pe la apus, lângă un teren al meu cultivat cu lucernă. Lucerna ar trebui să fie verde şi înaltă. Pământul meu se vedea cenuşiu. Nu era de mirare pentru că o puzderie de oi şi viţei păşteau în voie în incintă. Singura vietate umană în preajmă era Mitraliera. "Ale tale sunt lighioanele astea?", o întreb eu. "Nu, domnule Lucian", răpunde ea hotărâtă. "Bine, zic, merg după ajutoare să le duc la obor". Atât mi-a trebuit. S-a declanşat mitraliera de vorbe. N-am mai apucat să scot un cuvânt. M-am îndepărtat ruşinat, de parcă eu i-aş fi încălcat proprietatea.
CIORNE
Departe de lumea dezlănţuită, departe de ameninţările domnului Băsescu. Aici doar vecinătatea bonomă a vrăbiilor şi dealurile ca ziduri de cetate.
O femeie din Deduleşti, uliţă despărţită printr-un pârâiaş de curtea în care am copilărit, e faimoasă în Sângeru. Nimeni nu-şi mai aminteşte cum o cheamă cu adevărat. Toţi o ştiu drept Mitraliera. Porecla se trage din vorba femeii, mereu pusă pe arţag. S-a certat cu vecinii, cu primăria, cu satul. Plângeri şi reclamaţii vin cu nemiluita pe numele Mitralierei, dar se dau bătuţi şi poliţiştii. Te taie cu vorba, arma ei. Uneori, când se enervează, gura Mitralierei se aude până la marginea cealaltă a aşezării.
Ieri seară, când am revenit la Sângeru, era tihnă ca în poemul lui Blaga care auzea de atâta linişte "cum se izbesc de geamuri razele de lună". M-am oprit, mai pe la apus, lângă un teren al meu cultivat cu lucernă. Lucerna ar trebui să fie verde şi înaltă. Pământul meu se vedea cenuşiu. Nu era de mirare pentru că o puzderie de oi şi viţei păşteau în voie în incintă. Singura vietate umană în preajmă era Mitraliera. "Ale tale sunt lighioanele astea?" o întreb eu. "Nu, domnule Lucian", răpunde ea hotărâtă. "Bine, zic, merg după ajutoare să le duc la obor". Atât mi-a trebuit. S-a declanşat mitraliera de
