O descoperise tata, intr-o dimineata de toamna, aciuita printre straturile de varza din gradina, cu aripile ude de roua cazuta peste noapte.
Ridicand-o cu grija, a observat ca la una din aripi era ranita. "O duc la veterinar", a spus tata. "Saraca de ea n-a putut sa plece cu celelalte pasari, spre sud. Poate-i una de-a noastra", a zis, iesind cu ea pe poarta, in brate.
De doi-trei ani, sus, pe coltul surii, isi facusera cuib o pereche de berze. Noi le-am pus si nume: Adam si Eva, cu toate ca n-am stiut niciodata care este barbatul si care sotia lui. Ne obisnuisem cu ele si ele cu noi. Ne placea sa urmarim clocitul oualor, ivirea puilor, dragostea cu care ii ingrijeau, curatatul cuibului, toate acestea dupa un ritual numai de ele stiut. Isi imparteau sarcinile in mod egal. "Daca ar fi si intre oameni atata armonie, tare bine-ar mai fi", oftase intr-una din zile matusa Octavia, sora mamei, parasita de sot, cu doi copii. "Care dintre ele o fi ranita, Adam sau Eva?", ne intrebam noi, copiii. "Oricare ar fi, n-are nici o scapare", zicea mama, cu glas incarcat de mila. Dar tata s-a intors vesel din sat: aripa nu era rupta, ci doar ranita. Tanarul veterinar o pansase, prinzand-o in bandaje elastice. "Mi-a dat si ceva medicamente", surase tata, pipaindu-si buzunarul jiletcii, "ca pana la primavara...".
Si tot el i-a facut un cuib larg, in sura de fan din gradina, unde ii ducea mancare in fiecare zi. "Te ostenesti degeaba", i-a zis mama. "Iarna e lunga si grea".
Asa a trecut toamna. Barza se obisnuise cu tata, mai iesea pe afara, ciugulea cateva fire de iarba si, la primul zgomot necunoscut, se ascundea repede in cuib.
Iarna s-a dovedit cainoasa, cu ger si viscol, si tata a mutat barza la caldura, in grajdul de vite, unde a rasturnat peste ea un cos mare, impletit din nuiele, sa nu o sperie vacile.
Apoi au venit primele zile de primavara
