In decembrie ’89, unii mureau pe strazi, iar altii stateau acasa, cu pumnii strinsi in fata tubului catodic, asteptind sa vada cum se va termina cel mai lung episod din serialul Revolutiei. Cind s-a sfirsit, a fost ca dupa un meci istoric: unii au plins, altii s-au imbatat. Si, pentru ca nu mai era nici un pericol, toata lumea a iesit pe strazi sa cinte victoria.
Astazi nu mai putem fara televizor. Am pornit cu el pe drumul spre capitalism, raminem lipiti de telecomanda! Camera de luat vederi transforma politicienii in personaje ubicue, n-apuci tu sa schimbi canalul mai repede decit reusesc ei sa treaca dintr-un studio intr-altul.
De partea cealalta, tolanit pe canapea, fata-n fata cu actualitatea filtrata prin talk-show-uri, sta un cetatean roman, dornic de schimbare. Omul bea o bere, apasa butoanele, mai atipeste la ore tirzii, dar se vrea bagat in seama si respectat pentru ca e contribuabil. La fel ca in ’89, asteapta sa vada cum se va incheia partida si atunci e pregatit sa iasa pe strazi pentru a serba victoria.
Cu dispute majore jalonate de disparitia Elodiei si de botezul micutului Maximus, viata romaneasca se scurge, lasind in urma o suma de mirari niciodata lamurite: cum votam si pe cine, ce bani luam de la UE, care e finalul taxei auto, ce s-a ales de legea ANI sau de Fondul Proprietatea, cine da banii pentru majorarea pensiilor sau care este orizontul de asteptare pentru mareata realizare care ar fi construirea unei noi autostrazi.
O suma de apostoli ai spectacolului, travestiti in moderatori de talk-show sau de invitati aducatori de rating, trec intrebarile de mai sus sub tacere, dind glas unor framintari nationale mult mai profunde, care incep cu Basescu si se termina cu acelasi Basescu.
Spectacolul are succes. Ne ridem, carevasazica! La unul facem misto de freza, de vocabular, de operatia de
