Din cei douăzeci şi cinci de componenţi ai capitolului Critică din remarcabila panoramă „optzecistă“ a regretatului Radu G. Ţeposu, doar trei nume se mai menţin astăzi în perimetrul criticii de întâmpinare.

Ion Simuţ a făcut pasul către istoria literară, căreia i-a ataşat inclusiv cronica ediţiilor, privind în ansamblu şi în secţiune temporală marea de tipărituri. Dan C. Mihăilescu, dimpotrivă, a ieşit din spaţiul ticsit de fişe şi considerat prea strâmt al istoricului literar, făcând critică deschisă către toate azimuturile şi dând expertizei notă de show publicistic. Ultimul, dar nu cel din urmă critic „optzecist“ care a rămas critic este Alexandru Cistelecan.

Deşi el nu e un cronicar cu rubrică săptămânală, un maratonist al lecturii şi evaluării „din mers“, autorul actualelor „Diacritice“ (Editura Curtea Veche) impresionează - pe lângă stil - prin aplicaţie şi perseverenţă. Un poet care nu a fost citit şi comentat de Al. Cistelecan se poate spune că nu există. Într-atât de atent şi receptiv a fost criticul de la „Vatra“, încât el a devenit nu numai o instanţă valorizatoare, dar şi o funcţie a poeziei sau, mai liric spus, o umbră a ei. În schimb, proza şi reprezentanţii săi nu îi solicită atenţia exegetică. Al. Cistelecan scrie exclusiv despre, unu, poeţi şi, doi, critici literari. Pe când prima categorie îi activează componenta analitică, cea de-a doua îi incită spiritul critic în direcţia portretului ironic. Majoritatea colegilor de breaslă prinşi în sumarul „Diacriticelor“ sunt fixaţi şi în insectar: cu bunele şi relele lor, dar mai ales cu formula intelectuală şi temperamentală definitorie.

Cartea nu este o simplă juxtapunere de recenzii scrise la întâmplare, ci o panoramă gândită înainte de a fi realizată. De la Adrian Marino la Sanda Cordoş, volumul adună şi distribuie nume grele, reprezentative pentru toate generaţiile şi