Entuziasmul starnit de performanta lui Costel Busuioc, el Pavarotti de Banat, nu s-a marginit numai la o sincera bucurie fata de un tanar compatriot, ci a starnit o furtuna de comentarii dulci-acre cu privire la (in)capacitatea noastra de a gestiona talentele care se nasc pe solul patriei, ganduri amare asupra valorilor care trebuie sa se exileze etc.
Si s-a mai reluat ideea, veche, dar neobosita, ca junele tenor ar trebui folosit pentru a imbunatati imaginea Romaniei, cam sifonata, au zis anumite spirite amare, de tot felul de afacericriminale internationale, de reputatia noastra bine stabilita de tara europeana corupta, la paritate cu unele state afro-asiatice.
Ceea ce ma tulbura pe mine in aceasta poveste cu imaginea Romaniei este un soi de smecherie implicita care suna cam asa: "Sa-i facem sa creada pe prostii de straini ca suntem mai buni decat suntem cu adevarat". Cu alte cuvinte, daca pui un tablou intr-un cadru frumos, valoarea lui creste.
Nu e chiar asa.Sa-l luam pe Costel. Un cantaret puternic, armonios, care stapaneste admirabil un repertoriu popular, gen Traviata.
Un succes de public, o speranta. Daca va fi destul de intelept sa urmeze o formatie severa cu un profesor foarte bun, are sanse sa devina un Pavarotti, si nu numai de Banat. Doamne ajuta! Ca nu a putut sa se realizeze in tara, ca a trebuit sa ajunga pe o schela in nu stiu ce oras spaniol, sa-l auda oamenii de prin preajma si sa-l incurajeze, asta e o alta poveste. Imaginea (buna a) Romaniei si Costel sunt doua lucruri care se potrivesc si nu prea.
Istoria unui exil, a unei anume indiferente a societatii noastre si, la urma, a unui sincer entuziasm al compatriotilor. Un scenariu ambiguu, despre rezervorul imens de talente si virtuti care exista pe aici si despre modul cum le risipim.
Nu exista numai Costel Bu
