POSTELNICU: "Târgul universităţilor străine organizat recent la Bucureşti a scos la iveală un lucru stupefiant: universităţile româneşti sunt mai scumpe decât cele străine".
Şocul este cu atât mai mare cu cât învăţământul românesc universitar este, cu mici excepţii, anacronic şi îmbâcsit, lipsit de conexiune cu realitatea europeană spre care aspiră.
Diferenţa de rentabilitate dintre diplomele obţinute în străinătate şi cele autohtone este cu atât mai mare atunci când se iau în calcul nu doar bursele şi scutirile de taxe oferite în alte ţări, dar şi lipsa nevoii de a şpăgui profesorii. Dar factorul de diferenţiere cel mai important nu ţine de decenţa condiţiilor oferite sau de programele şcolare bine gândite, ci de ce fel de viitor îţi asigură educaţia obţinută. Într-un astfel de context, o facultate de 30.000 de dolari pe an în SUA este mult mai rentabilă decât una gratis în România.
Motivul unei astfel de concluzii ţine de un mod destul de obiectiv în care universităţile americane (şi nu numai) îşi evaluează performanţa: prin numărul de ani de care absolvenţii lor au nevoie pentru a rambursa creditele luate pentru finanţarea studiilor. Salariile mai bune îşi au explicaţia în cunoştinţe mai bune obţinute în timpul facultăţii, ele devenind astfel un indicator „de piaţă“ în evaluarea calităţii învaţământului din universitatea respectivă.
Potrivit unui astfel de clasament, o majoritate covârşitoare a universităţilor româneşti ar trebui transformate în ferme zootehnice, având în vedere dificultatea pe care companiile din România o întâmpină în găsirea de resurse umane adecvate. Indiferent de domeniu, mult prea mulţi patroni români se plâng de cunoştinţele superficiale ale proaspeţilor absolvenţi. În acest context, salariul minim obligatoriu pentru absolvenţii de studii superioare devine nu numai o inepţie economică, ci şi
