Ambasadorul irakian la Bucureşti iese disperat într-o conferinţă de presă şi spune în esenţă două lucruri: că irakienii aşteaptă trei zile o viză americană şi o obţin, şapte zile o viză Schengen şi o obţin, şi două luni o viză românească, dar nu se ştie niciodată dacă o obţin. Ambasadorul irakian spune, de asemenea, că vin comenzi din Irak, vin delegaţii din Irak, vin oameni de afaceri şi politicieni din Irak cu cereri de produse şi servicii, iar firmele româneşti spun că nu se poate. Pentru vizele irakienilor la Bucureşti, ambasadorul irakian dă şi un exemplu. Procurorul care se ocupă de celebrul caz al ziariştilor răpiţi în Irak şi salvaţi miraculos de preşedintele Băsescu - până la urmă vom afla adevărul despre toată povestea - a vrut să vină la Bucureşti pentru a obţine câteva informaţii referitoare la Munaf, Hayssam, în fine, dosarul respectiv. Nu i s-a dat viza până nu a adus o hârtie care spunea că în timpul dictaturii lui Saddam Hussein nu a făcut poliţie politică. Un fel de CNSAS internaţional. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns... Am amintiri personale şi sper că nu mă cheamă din nou la DNA că le-am divulgat. Pe la mijlocul anilor ’90, am fost invitat la o conferinţă internaţională despre sistemul de asistenţă a ţărilor în curs de dezvoltare. Cum am ajuns eu acolo nu-mi amintesc, doar că de atunci sut invitat la fiecare doi-trei ani să particip la asemenea conferinţe, de obicei organizate de Banca Mondială şi OECD. În general, se discută sistemul condiţionalităţilor - respectiv sistemul bine cunoscut românilor prin care ţi se dau fonduri rambursabile sau nerambursabile dacă îmbunătăţeşti administraţia publică, justiţia, puterea executivă, puterea legislativă, protecţia mediului şi aşa mai departe. La acea conferinţă am ascultat cu atenţie cuvântul unui expert care spunea că orice intervenţie în forţă într-un teritoriu străin trebuie contrabalansată de u