- Editorial - nr. 56 / 20 Martie, 2008 Urmarind modul in care ungurii si-au sarbatorit si anul acesta, 15 martie, ca zi a maghiarilor de pretutindeni, am constatat ca evenimentul in sine nu este nici pe departe ceea ce se pretinde a fi, drept simbol al dobandirii libertatii de sub austrieci, ci mai degraba o diversiune prin care se incearca legitimarea unor miscari revendicative, pe scara larga, in fostele teritorii ale asa-zisei Ungarii Mari, si indeosebi in Transilvania. O modalitate galagioasa si o demonstratie de forta de a repune pe tapet problemele unui popor mic, dar plin de ambitii trufase, ahtiat dupa marire, fara a avea in spate suportul real al propriei vitalitati. Desi noi, romanii ardeleni, cunoastem demult acest dedesubt, am cedat in cele din urma diversiunii, acceptand manifestatia in fata presiunilor venite atat din partea lor, cat si a celor de la ,,Centru", adica de la Bucuresti, ca un gest de bunavointa pentru o natiune vecina care are si ea problemele ei existentiale, trecute si prezente, dar mai ales trecute, si fata de care, ca oameni ce suntem, se cuvine, uneori, sa manifestam intelegere. Unii dintre noi am fost dusi in eroare de ambalajul frumos in care era invelit continutul otravit al acestei manifestari, altii au fost pacaliti de tenta de romantism ce parea sa i se confere actiunii, pretinsa a se legitima in numele idealurilor revolutiei franceze de libertate, egalitate si fraternitate, slogan care a facut o adevarata cariera timp de doua secole, contribuind nemijlocit la schimbarea in bine a lumii. Faptul ca in urma evenimentelor de la 1848 Ungaria a beneficiat copios, ajungand din supusa a Austriei egala acesteia (ceea ce a determinat transformarea, la 1867, a Imperiului Habsburgic in Imperiu Austro-Ungar), ar putea fi considerat de catre unguri un succes fara de margini, devenit apoi punct de referinta inscris in cartea de aur a marilor