Se poate spune aşa ceva fără a face apel la vreun sofism? Mă tem că da. Atâta vreme cât o sintagmă care îi atribuie liderului comunist rolul de critic literar a putut fi lansată pe piaţa ideilor şi a putut face o interesantă carieră publicistică, aproape orice asemenea etichetă de gen se justifică, mai devreme sau mai târziu. Exact cum îşi dorise el însuşi cândva, Nicolae Ceauşescu are şansa de a deveni - peste noapte & pe sub mână - şi critic, şi istoric literar, şi autor, şi grafician, şi Dumnezeu-mai-ştie-ce. Şansă glumeaţă, convivială, într-adevăr, dar - până la urmă - şansă şi nimic altceva. Că relativismul acesta nu e străin de anume pericole care pot conduce la o mitologie kitsch sau camp mi se pare de la sine înţeles. N-ar fi deloc exclus, într-o logică lipsită de impurităţi, să dăm cât de curând peste un personaj - nicidecum antipatic - de desene animate sau de BD-uri care să fie nimeni altul decât ilustrul conducător şi care să-i câştige deopotrivă pe adolescenţii până mai ieri cuceriţi de El Che şi pe maturii fie numai puţin nostagici. Am asista la o tragicomedie în care, perfect consonant cu principiul restitutio in integrum, celebrul motan Arpagic şi-ar primi înapoi - cu onoruri postrevoluţionare - adevăratul nume.
Nu despre riscurile acestei atitudini va fi vorba în cronica mea. Şi, deşi l-am atins în trecere, nici despre volumul recent alcătuit de Liviu Maliţa (Ceauşescu, critic literar). Panica şi alarmele zgomotoase în numele unei destul de abstracte responsabilităţi civice le las - spre delectare - politologilor de meserie. Ceea ce trebuie să reţină literatura, fiindcă ţine de domeniul ei de cuprindere, e natura profundă a falsului comunist. Atmosfera sumbră, prostul gust generalizat, rezistenţa tacită, supapele improvizate, destinele scoase de pe traiectorie sunt - să fim sinceri - clişee de reprezentare colectivă a acelor ani. Inoperante, as
