In cazul ecranizarilor, la fel ca in cazul tuturor celorlalte genuri cinematografice, exista cateva reguli bine stabilite, de la care nici un regizor sau scenarist din lume nu poate sa abdice fara sa-si compromita definitiv viziunea. Sigur ca ar fi imposibil sa rasara la tot pasul ecranizari stralucite, fie ca e vorba despre cele fidele (precum Pe aripile vantului) ori despre cele iconoclaste, care egaleaza prin spirit - si aproape deloc prin litera - sursa (precum Calauza sau Blade Runner). Insa ceea ce face Mike Newell (de altfel regizor respectabil, absolvent de Cambridge, cu filme inegale la activ, printre care Patru nunti si o inmormantare, Donnie Brasco, Mona Lisa Smile, Harry Potter si Pocalul de foc) este sa siluiasca repetat una dintre cele mai tulburatoare povesti ale lumii. Dragostea in vremea holerei, minunata carte a lui Gabriel Garcia Marquez, este atat de vasta si desavarsita, incat numai ideea de-a o ecraniza este (si ar fi trebuit sa ramana) o utopie. Odata pornit in asemenea aventuroasa intreprindere, era clar ca Newell trebuia sa reduca drastic pasaje intregi din carte. Numai ca selectia operata de el este atat de dezlanata, redundanta si nejustificata narativ, incat rezultatul este aproape imposibil de urmarit. Fara sa inteleaga esenta unei ecranizari, el bifeaza didactic - la modul cel mai agasant didactic - secvente din carte, regizand un film care lasa senzatia ca doar a furat numele eroilor, pentru a-i aplatiza impardonabil. Rezumat brutal, filmul poate ramane in memoria spectatorilor nefamiliarizati cu scrierea lui Marquez drept povestea unui barbat care a iubit 51 de ani o femeie. Adica un fel de stire despre Scarlett O'Hara, o sudista care a trecut cu succes prin razboiul de secesiune si trei casnicii... Grav alterat la capitolele stil si coerenta, filmul are sansa de-a avea in distributie actori excelenti (cu exceptia artificialului Be