Îi admir tot mai mult pe cei care scriu jurnal. E o investiţie zilnică în trecut care te ajută să ţii viitorul sub control. Nu mă gîndesc la jurnalul pentru posteritate, cu lustru artistic şi cu reglări antume de conturi pentru cititorii postumităţii tale, ci la jurnalul pe care îl ţii pentru tine însuţi, ca să ai o contabilitate personală a ceea ce ţi s-a întîmplat şi pe care să-l poţi consulta mai tîrziu. Samuel Pepys, contemporanul regelui Carol al II-lea, cel care a văzut uriaşul incendiu care a mistuit mare parte din Londra şi a fost martorul epidemiei de ciumă, scrie în limbaj cifrat şi pentru desfătarea bătrîneţilor sale un jurnal care a devenit celebru. Şi-a însemnat el acolo şi aventurile amoroase şi chefurile şi ce mai auzea de pe la Curte, încît a lăsat o frescă a vremii lui. Ghinionul lui - ajuns la bătrîneţe nu-şi mai poate citi jurnalul fiindcă îl lasă vederea. Tot aşa Stendhal, contemporanul lui Napoleon, scrie un jurnal în tinereţe, cu certitudine nedestinat publicării. Nu cred că orgoliosul tînăr nota cu gîndul la posteritate: "Azi am luat o curăţenie" - adică un purgativ, ceea ce îl făcea să stea în casă şi să se dedice studiului şi scrisului. În zilele obişnuite, tînărul Stendhal avea o intensă viaţă socială şi de cotoi pus pe cuceriri. În jurnal scria îngrijit, dar nu artistic. Ceea ce-l interesa era să-şi înregistreze inteligibil întîmplările zilnice. Mai aproape de zilele noastre, Mihail Sebastian cred că nu excludea ipoteza publicării postume a jurnalului său, dar mă îndoiesc că l-ar fi fi pregătit el însuşi pentru publicare, dacă ar fi supravieţuit accidentului care i-a pus capăt vieţii.

Un jurnal, chiar şi neglijent în însemnarea cotidiană, te ajută să-ţi păstrezi trecutul în ordine, fără a te lăsa păcălit, cu bună credinţă, de ceea ce îţi oferă memoria 20 de ani după aceea.

Zilele trecute am încercat să fac ordine în întîmplări