Mergînd cu maşina spre teatrul din Ploieşti, încercînd să evadez psihic din acel bară la bară epuizant de enervant, am plonjat, prudent, în amintirile mele legate de spectacolele lui Radu Afrim. Imagini fel de fel mi se derulează, ca la cinematograf, prin faţa ochilor. Mi-a plăcut de la început teribilismul lui, să spun aşa, dar nu acela cu orice preţ, în sine, afişat mai tare decît ideile dintr-o punere în scenă. Mi s-a părut, uneori, că este mai preocupat de asta decît de relaţia lui cu un text, cu actorii, cu noi, spectatorii. Că textul este doar un pre-text pentru demonstraţii cu sclipici. În acelaşi timp, sensibilitatea lui, dublată de un soi de timiditate autentică, a ţesut, încet-încet din punctul meu de vedere, un univers extrem de interesant, de provocator, bazat solid pe comunicarea între cuvînt şi un anumit limbaj vizual, plastic. Confesiunile lui scenice vorbesc, fragmentar, despre întregul din el. Despre felul în care vede lumea în diferite coduri, teatral, fotografic, plastic, muzical. El se vorbeşte pe sine într-un spectacol stabilind complementarităţi între aceste tipuri de limbaj. Anumite conexiuni secunde emoţionante. Privind în urmă, observ că am strîns mai degrabă imagini şi stări din ce a făcut Afrim. Că doar de cîţiva ani am şi chipuri puternice în roluri minunate. Că, la început, în afara unei actriţe, Elena Popa, nu mi s-a părut interesat de performanţa actoricească, ci doar de capacitatea celor cu care a lucrat - ca grup - de a-i purta accentele regizorale, obsesiile, neliniştea şi de a putea să dea naştere unei atmosfere. Ceva mai tîrziu, întîlnind actori cu experienţă, dar şi foarte deschişi în comunicarea cu el, universul său teatral a devenit profund, consistent, expresiv, pentru că, acum, provocarea este densă, grea, şi nu comercială, facilă. Chiar şi atunci cînd nu i-au ieşit treburile sau cînd nu l-am înţeles, a existat un "ce" care să