Asa cum am mai observat, una dintre cele mai spinoase chestiuni ale vietii curente a institutiilor de spectacol este repertoriul; altfel spus, alegerea piesei (pieselor) ce urmeaza a fi pusa (puse) in scena. Aceasta alegere depinde, indeobste, de un mare numar de factori: componenta trupei, marimea bugetului, disponibilitatea regizorilor, "profilul" teatrului, programul estetic al directorului si - cel mai important dintre toate - posibilitatea piesei (pieselor) de a genera succes. In lipsa acestuia din urma, de altfel, celelalte nici nu mai conteaza.

Fiindca, indiferent de ce spun cronicarii, de ce critica (virgula) criticii si de ce teoretizeaza teoreticienii, orice om care cunoaste cat de cat teatrul stie ca, pentru oamenii care il fac, singurul criteriu viabil si valabil de apreciere a muncii lor este acel misterios fenomen psihosocial numit succes. Care poate aparea acolo unde cu gandul nu gandesti (dar cu sufletul, cateodata, simti) si poate disparea fara preaviz. Care nu asculta de legi clare si incalca toate regulile. Care poate fi analizat, studiat, descris, prescris si chiar proscris, dar care nu poate fi garantat niciodata, de nimeni si de nimic. Daca, in oricare domeniu al vietii, succesul e o preocupare obsesiva, in lumea spectacolului el e conditia fundamentala a existentei. Iar unul dintre "agentii purtatori" ai succesului, in teatru, este piesa. "Ce jucam?" - iata cum suna intrebarea-cheie in orice intreprindere producatoare de spectacole. Raspunsurile, desigur, pot fi extrem de variate; o modesta constatare empirica i-a invatat insa pe majoritatea practicienilor scenei ca, de regula, textele aducatoare de succes au: 1) roluri "grase" si, eventual, potrivite pentru vedetele trupei si 2) poveste interesanta (conflict complex, dar nu complicat, minimum un punct culminant, deznodamant surprinzator). Toate acestea se pot invata; si, in une