In afară de Tudor Vianu, care a lăsat un Jurnal (1961) şi câteva pagini memorialistice: [Generaţia mea], [Giurgiu (Isarlâk)], [Bucureşti], nici un critic dintre postmaiorescieni, care i-au urmat lui E. Lovinescu (Perpessicius, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu) nu şi-a scris amintirile. Singurul a fost Şerban Cioculescu, tocmai el, antiliricul, nerecunoscând scrisului său calităţi literare şi criticii caracterul artistic, recognoscibil în mai toate operele congenerilor şi în primul rând în aceea a lui E. Lovinescu. Nedorind să facă literatură, ceea ce afirmă în câteva rânduri, s-a încumetat să-şi alcătuiască un volum de Amintiri, gen care solicită, cum se ştie, într-o bună măsură disponibilitatea epică şi principalele ei instrumente de resuscitare a trecutului: portretul şi evocarea. Autorul îşi ignora voit sensibilitatea şi gustul artistic, umorul, pigmentat ici şi colo de câte o remarcă maliţioasă, în fine, verva şi virtuţile lui de causeur, format la cea mai înaltă şcoală a cafenelei bucureştene (Capşa), în fapt, virtuţi de povestitor, care, contrazicându-i opinia excesiv critică despre sine, produce adesea un efect literar.
Eroul Amintirilor, copilul, plăpând, palid, clorotic, neparticipând la jocurile colegilor lui, "s-a născut cu vocaţia de mâncător de cărţi" (s.m.), mai întâi de romane franţuzeşti. Cuminţenia, timiditatea, raţiunea - l-ar fi păzit, pare-se, de "narcisism, de egolatrie, iar mai târziu, de subiectivism". Văzuse lumina zilei într-un Bucureşti de altădată, cu zăpezi nemaipomenite şi fanaragii; învaţă o vreme la Turnu Severin, căruia îi dedică o veritabilă micromonografie, ce le poate fi de tot folosul istoricilor. La fel, este evocat Liceul "Traian", autorul desfăşurând o amplă şi minuţioasă documentare (sunt compulsate anuarele şi publicaţiile epocii) totuşi de interes local, care apasă uneori firul naraţiunii. Cu ace
