CĂRTĂRESCU: "Aşa cum se spune că maşinile sunt de două feluri: maşini noi şi toate celelalte, oraşele sunt şi ele de două feluri: oraşe însorite şi oraşe ploioase".
Zimnicea sau Caracalul văzute pe vreme frumoasă arată mai bine decât Parisul sau Berlinul sub nori de furtună. Cel puţin pentru mine, care sunt teribil de weatherdependent. Ne-am nimerit la Leipzig pe un vânt umed şi îngheţat. Încă de pe scara avionului am înţepenit de frig. Timp de patru zile aveam să umblăm printr-un oraş alb-negru, încercând să stăm cât mai mult în interioare. N-am băut în viaţa mea atâtea cafele, doar ca să mă încălzesc puţin.
Văzut pe ferestrele tramvaielor care ne-au dus, zi de zi, la Târgul de Carte, vechiul oraş nemţesc de la care şi-au luat Lipscanii noştri numele şi unde a apărut primul ziar scris în româneşte („Fama Lipschii“: adică, am zice noi azi, „Faima Leipzigului“), ne-a părut trist şi părăsit. Fireşte, are monumente şi catedrale, dar mi s-a părut mie, sau pe faţadele clădirilor se-ntinde aceeaşi crustă cenuşiu-maronie care este culoarea locală în Bucureşti? În aer pluteşte un miros industrial, ca de gudron încălzit. Nenumărate clădiri impunătoare, în care cândva a trăit burghezia prosperă a oraşului, iar apoi, poate, nomenclaturiştii RDG-işti, sunt azi părăsite, cu geamurile sparte şi acoperite de ziare vechi.
Târgul de Carte e situat în afara oraşului. E o construcţie futuristă de plexiglas, cu cinci hale grupate în jurul unui uriaş semicilindru transparent, cupolă arcuită peste universul cărţilor şi peste miile lui de spectatori. Aici nu se fac mari afaceri, ca la Frankfurt. La Frankfurt e infernul cărţilor, triumful consumului, al agenţilor, al marilor editori comerciali, al lui Dan Brown şi-al lui Harry Potter. La Leipzig e paradisul. Atmosfera însăşi e carnavalescă. Dac-ai reuşit, în fine, să te trezeşti, după ce-ai moţăit în tr
