Putem spune cu uşurinţă că filmul lui Nae Caranfil este o meditaţie despre film cu îndoiala care caracterizează unul dintre cele mai complicate personaje shakespeariene, Hamlet, într-o Danemarcă putredă pînă în măduvă, vizionarul al cărui spirit se lasă cu greu convertit în acţiune. Ori în filmul lui Caranfil vizionarismul şi acţiunea fac corp comun într-o aventură puţin obişnuită şi uitată azi, realizarea primului lungmetraj românesc. În aventură se lasă purtaţi mesianicul Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu), mecena, farseur şi actor închipuit din speţa versatililor precum Alexandru Bogdan-Piteşti şi acest bon viveur, Grigore Ursache, Grig (Marius Florea Vizante), candidat prin protecţia paternă a tatălui, Iancu Ursache, actor emerit de comedie, la un post de recuziter după ce ratase concursul la Conservator. Este o alianţă cum numai cinematograful o poate parafa în cupluri celebre precum Stan şi Bran, aceea dintre un elefant şi un şoricel, dintre emfaticul, gradilocventul, contrafăcut şi livresc pînă la pişicherism, Leon Negrescu, îmbrăcat în togă romană printre elevii şcolii de pictură pe care-i stipendiază şi-i păstoreşte magnific şi Grig, acest enfant terrible, băgăcios, dar şi timid cu ideea sa fixă, de a face un film despre Războiul de Independenţă, o idee care la vremea ei, în 1911, este apanajul trăzniţilor sau a iluminaţilor (poate nu întîmplător chiar pionierii cinematografiei, fraţii Lumiere, erau sceptici cu privire la viitorul celei de-a şaptea arte). Alianţa consfinţeşte vizionarismul celor doi eroi care au văzut idei, doi donquijoţi, o alcătuire burlescă şi tragică a unei sublime diavoliade. Expresia primului este homerică, goliardică camuflînd un histrion, a celuilalt cu ceva din aerul adolescent-miop, fantezi-bonom al lui Ion Minulescu. Întîlnirea dintre cei doi scoate în evidenţă "caracterurile", replica obraznic-candidă a "filfizonului" nimerit în cu