Sînt soldat şi călăreţ,
Uite, am un cal isteţ!
N.Batzaria
"C'est une belle chose mon ami, que les voyages...". Aşa sună un moto din Diderot la Craii de Curtea-Veche. Dar personajele lui Mateiu I. Caragiale călătoresc mai mult în timp, cu gîndul, decît în spaţiu. "Călătoriile formează spiritele şi deformează geamantanele" susţine un personaj al lui Kiriţescu. Autorii contemporani nu mai dau atenţie călătoriilor pentru că s-au banalizat. Înainte vreme, un voiaj însemna însă ceva special şi din cauză că dura enorm din pricina vitezelor reduse. De aceea s-a dezvoltat o literatură a călătoriei.
Pentru Nică a lui Ştefan a Petrei drumul cu căruţa la Fălticeni sau cu pluta pe Bistriţa pare lung şi aventuros, deşi e vorba de cîteva zeci de kilometri. Cînd se plimbă, personajele secolului XIX o pot lua pe jos, iar trăsurile îi urmează la pas în vreme ce caii ascultă şi ei "menuetul lui Pederaski". Literatura clasică de la noi dă seama despre vehicule faţă de care timpul are o nesfîrşită răbdare.
Pînă să apară, ca factor de progres, trenul, chiar deputaţii se deplasau cu birja cîte cinci poşte şi soseau năuciţi de clopoţeii acesteia, ca Dandanache. Nu mai vorbim de "telegarii" costelivi care îl duc pe Nică la şcoală cu viteza melcului.
Asta nu înseamnă că atelajele nu rămîn la preţ pînă la ultimul război, cu toată intervenţia trenului şi a automobilului. La ţară, căruţa e obligatorie în gospodărie, mai ales în satele de cîmpie. La munte, pe relief accidentat, poate fi folosit calul fără atelaj. Ion Creangă călătoreşte, copil, în desagă, pe cal. Fefeleaga lui Agârbiceanu exploatează calul ca mijloc de transport al pietrei, fără a încăleca.
În satele moromeţiene, căruţa este însă absolut necesară şi pierderea cailor, o tragedie. Fără ei, personajele s-ar duce "la secere" pe jos! Disconfort şi umilinţă publică. Ilie Moromete nu e st
