Reintegrarea lui Mircea Eliade în patrimoniul valorilor fundamentale ale literaturii şi culturii române se datoreşte, în mare măsură, lui Mircea Handoca. Timp de peste trei decenii, printr-o muncă asiduă, depusă cu pasiune, competenţă şi chiar cu sacrificii materiale, Mircea Handoca a îmbogăţit cunoaşterea vieţii şi operei lui Mircea Eliade pe multiple coordonate, cu ample reconstituiri biografice, cu elaborarea unei vaste bibliografii, cu scoaterea la lumină a unor impunătoare culegeri de documente, de scrisori emise şi primite, preocupându-se constant, cu fericite rezultate, de editare nu numai a operelor antume, ci şi a celor rămase inedite.

Totodată, Mircea Handoca a adus numeroase rectificări, precizări şi completări impuse de parcurgerea atentă şi obiectivă a diverselor comentarii ale unor autori români şi străini. Edificator este şi recentul său volum Noi glose despre Mircea Eliade, apărut la Editura Roza Vânturilor. Pe bună dreptate, Mircea Handoca observă că în cartea L^oubli du fascism de Alexandra Laignel-Lavastine, publicată la Paris, în 2002, "falsul, inducerea în eroare a cititorului neavizat, greşeli de date, confuzii de persoane, citate trunchiate te întâmpină la tot pasul". Autoarea atacă pe Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, dar şi pe alţi scriitori români de înalt prestigiu, neezitând să-l considere pe Eminescu un "huligan avant la lettre". Despre Mircea Eliade face afirmaţii aberante. De pildă, dedicaţia sa pe volumul cu piesa Iphigenia: "Doi dintre cei mai buni prieteni - Acterian şi Mihail Sebastian - nu mai sunt printre noi. închin lor acest text, pe care l-am iubit împreună în amurgul tinereţii noastre", este considerată de Alexandra Laignel-Lavastine ca o "culme a indelicateţei şi perversităţii", pentru că a alăturat pe cei doi scriitori. Cu probe convingătoare, Mircea Handoca respinge acuzaţiile că Mircea Eliade ar fi fost î