Am scris candva despre ortodoxie ca paradox. Am realizat apoi ca si jurnalistul care scrie ori realizeaza emisiuni pe teme religioase, traieste in plin paradox.
In realitate, precum in intrega noastra societate, si aici avem de-a face cu un reinceput. Daca undeva in perioada interbelica existau tentative destul de inchegate de jurnalism crestin sau general religios, astazi inca silabisim.
Lipsa unei traditii neintrerupte precum in Grecia ori Italia, bunaoara, se simte de departe. Deformarile de toate categoriile aduse de comunism si-au pus, dramatic, amprenta. Rareori gasesti oameni bine documentati (nu zic vorba mare: cu studii de specialitate) dar care sa aiba si condei. si asta nu este tot, isi spun cuvantul multe altele. Inteligenta spirituala si cinstea stau pe primele locuri. Puterea de-a face fata feluritelor presiuni: fie ele venite dinspre ceilalti colegi jurnalisti, din ce in ce mai inclinati spre picanterii si scandal, fie dinspre Biserica reprezentata de clerici si ierarhi, oameni si ei, cu simpatii si antipatii, mai mult sau mai putin inteligenti, grupati conjunctural in cateva orientari, functie si de inteligenta si de structura duhovniceasca. Toate acestea enumerate sumar se conjuga cu inaintarea societatii umane spre o postmodernitate la care Bisericile crestine fac fata cu greutate. Problematicile prezentului navalesc agresiv, abia daca mai ai timp pentru limpezire launtrica si pentru actiune in consecinta.
Paradoxul in care locuieste si de care este locuit jurnalistul crestin este evident. Acesta este interfata intre presiunile venite dinspre munca de jurnalist si exigentele unei pagini/emisiuni crestine. Nu trebuie sa se lase luat de valul limbajului popesc de lemn dar nici sa abandoneze trezvia limbii romane iscusit inchegata de bucuria crestina. Sa nu se lase pacalit de cantecele de sirena ale gruparilor radicale din sa
