Motto: "Comunismul este viata mea sfaramata, destinul meu dureros" - Nikolai Berdiaev

Salcia… O armata de umbre flamande, cu zeghile zdrentuite, se indreapta spre platou pentru apelul de dimineata. E duminica - in calendar. Sarbatoare, pentru noi, nu exista. Fluierul gardienilor si talanga din poarta au spart linistea, ca de obicei, la patru. La cinci au venit zeama fara nume pe care administratia o boteaza "ciorba" si triunghiul de paine care poate usor incapea in palma.

Gata si cu ceremonialul distribuirii - in unele grupuri, cineva, intors cu spatele, "striga painea", adica se adreseaza celui care urmeaza sa ia bucata din sirul aliniat pe patura. Jocul sortii echilibreaza astfel usoarele stirbituri din felia de 125 de grame. (Cealalta, aidoma, va fi data la masa viitoare. Dar si asa se isca ici-colo proteste, banuieli de partinire si perechi de ochi cenzureaza, ca niste radare, operatia. Se face liniste. Unii mesteca tacut, cu trupul intepenit intr-o imobilitate de yoghin; cativa prelungesc clipa de indecizie pana la prima muscatura; altii au si terminat. Ma prenumar printre ei. Cand am plecat in septembrie de la Jilava la Galati, pe trenul-duba, cu excelentul anglist, profesorul Leinz, in grupul inghesuit in celula pe roate, cu o gaura cu capac in mijlocul scaunului de fier drept closet si insotiti de aceeasi lumina chioara, obsedanta, care nu se stinge niciodata, ni s-a aruncat in Triaj-Bucuresti, dupa ce statusem ceasuri intregi pe burta, inconjurati de caini si de pusti-mitraliera, o halca de slanina imbracata in sare, un bot de marmelada si un calup de paine - ratia pe trei zile, talmes-balmes intr-o bucata de hartie cafenie de sac. Dupa doua ceasuri nu mai aveam decat hartia...

"Tunarii" de serviciu au scos "tunul", tineta de cinci vedre, plina-rasa, in care si-au varsat oamenii dejectiile. In baraca pentru cincizeci de