Unchilor, sărut mâna, bă! (Aşa m-a învăţat mătuşa care m-a crescut: politicos). Aflaţi despre mine că sunt un motan bătrân, dar craiovean, care, la fel ca unii dintre angajaţii instituţiilor de stat, fac tot posibilul să nu fac nimic (şi asta mă oboseşte îngrozitor). Am copilărit în Craioviţa Veche. Minunate zile: mătuşa îmi spunea povestea lui Moş Gună, iar dincolo de gard copiii jucau „Ţările“. Era unul, Clari, care, când arunca mingea pe spate, striga: „America Vespuci!“. Grozavă ţară, zicea mătuşa (acolo nu trebuia să aştepţi zece ani până să-ţi pună telefon)! Eu însă n-am ieşit niciodată din oraş, deşi ocazii am avut, chiar zilele trecute câţiva prieteni au pornit spre Cârcea, auzind că primăria de acolo va încasa chiria de la hipermarketurile din marginea de est a Craiovei. După ce mătuşa s-a mutat la bloc şi am rămas pe străzi, am trecut prin clipe grele. Mi se părea că m-am ratat, ca s-o spun pe-a dreaptă! Dar Dumnezeu m-a ajutat, m-am aciuat la oamenii ăştia şi îmi place aici, mai ales când discută politică, sub nuc. Sau seara, când se uită la televizor (la ăia care vor să mai fie parlamentari) şi spun povestea cu gâştele care urcau în dud, pe scară. Şi râd. Sau alta, tot cu gâşte, care mâncaseră fructele din vişinată şi stăpânu’ lor, crezându-le moarte, le-a jumulit, ca să umple pernele, apoi le-a aruncat peste gard şi cum se plimbau ele mahmure, în pielea goală, pe uliţă, mai târziu. Ca să nu mai zic de bancul ăla cu doi purcei care înfulecau rahaţii găsiţi în drum. Şi, la un moment dat, unul zice: „Hai, bă, că m-am săturat!“, iar celălalt: „Numai pe-ăsta, că are sâmburi de cireşe!“. Nu pricep ce legătură e între sâmburii ăia şi un nou mandat de senator, tot aşa cum în zadar îi scanez pe Tăriceanu şi Băsescu, atunci când tanti Marta spune: „Ăştia iar au ceva pe coadă!“. În schimb, înţeleg că hotărârea Sfântului Sinod de a permite preoţilor să candideze la