Publicistica lui G. Călinescu este sau pare îndeajuns de bine cunoscută şi glosată. Criticul însuşi, fiind unul dintre cele câteva modele esenţiale ale culturii româneşti, a constituit întotdeauna un centru de atracţie, indiferent de conjuncturi, chiar dacă aprecierile au oscilat periculos, înclinând spre o negativitate agasantă, insuficient argumentată şi simplificatoare, după 1989. Nu fac parte dintre aceia care cred că personalitatea călinesciană, cu complexitatea şi performanţele cunoscute, trebuie să constituie, obligatoriu, obiect de idolatrie, dar nici nu cred că idiosincrasia e o dovadă de cunoaştere mai profundă, mai inteligentă şi mai justificată decât admiraţia. În fond, toate părerile contrarii despre ce atitudine ar fi onest să adoptăm faţă de o mare personalitate a culturii româneşti care a avut nefericirea să trăiască în regimuri politice opuse (o democraţie şi mai multe dictaturi) se conciliază într-o banalitate: singura atitudine critică onestă rămâne comprehensiunea bazată pe o cunoaştere profundă şi detaliată a operei, situată în contextul ei istoric şi explicată prin sistemul de idei, preferinţe de gust estetic şi înclinaţii ideologice specifice autorului. E uşor să izolezi texte incriminante dintr-o anumită perioadă şi să emiţi verdicte cu pretenţii de valabilitate generală pentru întreaga activitate a unui scriitor. Opera lui G. Călinescu predispune la astfel de culpabilizări, fie datorită unor inconsecvenţe (mizantropul devenit optimist), fie datorită unor oportunisme. Înaintea oricărei judecăţi critice trebuie să se desfăşoare o documentare adecvată - e o regulă pe care toată lumea pretinde că o respectă.

Nu s-ar putea spune că opera lui G. Călinescu nu a beneficiat de cercetări critice ample, în toate direcţiile, ştiinţifice, academice sau mai puţin academice, de la oţioasa bibliografiere la interpretările speculative. Dar, totuşi, o ed