Tarzan, proaspăt ras

Decanul de vîrstă al scriitorilor din România, poetul de limbă maghiară Anavi Adám a trecut de 99 de ani şi e miraculos de "tînăr la minte şi simţire". Ne convinge de asta Daniel Vighi, după ce a stat îndelung de vorbă cu dînsul în vederea unei cărţi de convorbiri, din care publică un fragment în revista Orizont nr. 2. Luciditatea, memoria, vioiciunea poetului aproape centenar, stimulate de partenerul de discuţie cu o jumătate de secol mai tînăr, sînt stenice: ne arată că se poate îmbătrîni şi frumos, cu entuziasmele şi pasiunile intelectuale intacte, cu generozitate şi deschidere spre ceilalţi, deloc plictisit şi nici un pic plictisitor prin sfătoşenii înţelepte. De la felul cum se srăduieşte să deschidă gustul pentru lectură unui copil din vecini ("i-am dat cărţile lui Jules Verne şi i-am recomandat şi alţi autori pentru vîrsta lui. I-am spus: mă, prietene, să ştii că dacă nu citeşti astea, tu pierzi; dacă citeşti, îţi intră în tine viaţa altora...") şi pînă la interesul constant pentru colegii lui, poeţii români din generaţii diferite pe care i-a tradus, Anavi Adám iradiază o energie benefică. Nu exista nume adus în discuţia liberă de Vighi - de la Virgil Mazilescu şi Mircea Ivănescu la Ion Monoran şi Eugen Bunaru - pe care să nu-l cunoască, nu doar din auzite, ci fiindcă i-a tradus în maghiară, a scris despre ei. Comunicarea vie şi autentică între cei doi scriitori timişoreni, diferiţi ca origine etnică şi vîrstă, dar cu vocaţia comună a scrisului şi cu o anumită calitate umană superioară, neostentativă, îţi dă senzaţia că eşti acolo, cu ei, participativ (o spontaneitate pe care interviurile de azi, luate în scris, pe e-mail, nu o pot mima). Iată un exemplu. Discutînd ei despre esenţa poeziei, Anavi Adám spune la un moment dat: "Marele poet descoperă în om lucruri pe care fiecare le trăieşte şi nu e conştient de existenţa lor. Mă