Ca unul care-şi duce existenţa după un program sufocant, parcelat până-n cele mai mici detalii, trec orb şi surd pe lângă oameni şi lucruri ce-ar merita întreaga atenţie. De ani buni, nu mai observ nici scurgerea anotimpurilor, darmite schimbarea întâmplătoare a peisajului. Traversez, ca un automat din ce în ce mai ruginit, situaţii şi locuri fără să pot depozita în cămările memoriei mare lucru.
Mi se întâmplă să-mi scurtez, la Timişoara, drumurile printr-unul din marile parcuri din centrul oraşului. Nu-i cunosc exact vechimea, dar hărţile arată că el există acolo de când lumea. La o extremitate a lui se află Catedrala ortodoxă, la cealaltă, canalul Bega. În ciuda acestor vecinătăţi întremătoare, parcul are ceva sumbru. În mintea mea, dar şi în a multor bănăţeni, e cunoscut drept "Parcul ciorilor". Într-adevăr, imediat ce pătrunzi în el, eşti invadat de zgomotul inconfundabil, neliniştitor, al zecilor de mii de păsări negre, croncănitoare. Nu mă pricep deloc la zoologie şi nici ornitolog amator nu sunt. Probabil că, în marele echilibru al naturii, ciorile îşi vor fi având rolul lor bine definit. Constat doar că această pasăre cât se poate de ne-poetică nu-mi trezeşte vreun sentiment de simpatie. Rudă a "Corbului" aducător de nenorociri din poemul lui Poe, o percep doar pe latura ei enervantă, ca furnizoare neobosită de găinaţuri pe aleile parcului din spatele Catedralei.
Din când în când, municipalitatea organizează veritabile operaţii de "desciorizare". Atunci, vânătorii din zonă îşi arată vitejia, mitraliind demenţial copacii grei de păsăret cu pene negre. În ciuda antipatiei faţă de zburătoarea cu pricina, nu-mi pot înfrânge un sentiment amestecat de milă şi oroare. Spectacolul mi se pare la fel de odios ca şi carnagiile organizate de }iriac-senior pentru amicii lui carnasieri, cu instincte aşa-zis vânătoreşti, presăraţi în locuri şi funcţii "de top"
