Nu e prea greu să distingi şi să disociezi între cei care au suferit realmente în timpul comunismului şi cei care nu fac decât să instrumentalizeze, azi, această suferinţă. Cei din urmă au devenit cei dintâi în plan discursiv: se avântă retoric şi cuprind cu aripile indignării lor tardive întregul spaţiu social. Trasează directive noi, distribuie note şi calificative morale, vorbesc cu patos despre suferinţele trecute şi despre necesara lor răscumpărare. Demagogia durerii (altora) a fost în floare după 1990.

La antipod, adevăraţii martori şi martiri ai infernului închisorilor politice, cei care au fost acolo şi au simţit pe pielea şi oasele lor umanismul socialist, vorbesc cu mare discreţie, cu o uimitoare delicateţe sufletească, despre experienţele teribile prin care au trecut. Şi nu discută niciodată la modul general, extrapolând cazul concret pe care l-au reprezentat, judecându-i pe toţi ceilalţi cu măsura lui. Dimpotrivă, în timp ce inchizitorii de şcoală nouă vorbesc in abstracto şi judecă circular pe baza unor transcendentalii morale, evitând sistematic întâlnirea cu planul concret, foştii deţinuţi politici se menţin în sfera lor de experienţă carcerală, într-un câmp al referinţei directe.

E motivul pentru care îi citim cu ochii larg deschişi pe N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu, Paul Goma şi Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici sau Oana Orlea, în dialog cu regretata Mariana Marin. Din aceeaşi generaţie, născuţi chiar în acelaşi an (1936), Florin Constantin Pavlovici şi Oana Orlea au cunoscut de foarte tineri harta României concentraţionare: primul, student, în urma evenimentelor din Ungaria, cea de-a doua, elevă încă, pentru culpa de a fi scris nişte manifeste adolescentine. Ca şi Tortura pe înţelesul tuturor a lui Pavlovici, interviul-confesiune al Oanei Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!, ne dă prilejul de a lua contact - mediat - cu obt