Deoarece data trecuta cand fusesem in Secuime avusesem senzatia ca, de vreme ce n-am gasit ura nicaieri, trebuie ca mi-a scapat ceva, m-am intors in Harghita decis ca, de data asta, sa revin la Bucuresti cu paramilitarii in dinti. Am stat o saptamana si am adulmecat, decis sa sun la Consiliul Europei de cate ori cer cate-o paine si vanzatoarea imi raspunde ca nu intelege ce spun. M-am rugat sa ajung la Urgenta, ca sa nu ma poata trata in limba romana. La finalul micii mele vacante, aveam doua variante: ori sunt bou, ori sunt bou. Nici nu-mi trecea prin cap ca animelele sunt altii, politicienii.
Am ajuns in Miercurea Ciucului cu o intarziere de o ora si ceva, cu o mizerie de tren. Acceleratul 641, care pleaca de la Bucuresti si se opreste de tot abia la Baia Mare, via Miercurea Ciuc, este probabil cel mai lung tren din viata mea. Ce relevanta are lungimea unui tren in existenta unui om? Nici una, aduce noi reprezentari ale bizarului. Am prins loc doar in ultimul vagon si stiti cum e: in garile mici, cu peroane cat o chiftea, cobori pe undeva prin triaj. Sau nu iti dai seama ca-i gara si te tot duci. Mai ales daca e noapte.
Era noapte. Am avut noroc cu o adolescenta mignona, cat un dop, si m-am tinut dupa ea. Din tren n-a mai coborat nimeni, si, cu ochii fixati pe un punct fluorescent de pe jacheta ei am ajuns din triaj intr-o haita de caini. Mi-a fost frica de mic de caini, dar astia nu erau iredentisti. Am luat un taxiu. Ata spre pensiunea unde facusem rezervare, in afara orasului.
Usa era incuiata, nicio miscare. Facusem cel putin doua greseli. Lasasem taxiul sa plece si nu anuntasem receptia ca s-ar putea sa ajung aproape dimineata. Obosit si murdar, eram ursuz ca un arici trezit din somn. Mi-am zis ca daca se leaga vreun secui de mine ii rup o mana si i-o prind in piept cu ace de siguranta, pe post de cocarda de 15 martie. Cine
