De curand, un roman, pe numele sau Costel Busuioc, a castigat marele premiu pus in joc de catre o televiziune spaniola, in cadrul unei emisiuni-concurs cu mare impact la public. Emisiunea facea parte din reteta "Megastar", fiind presarata cu ingrediente de reality-show, cam ca in "Dansez pentru tine"; ca element de originalitate, "Hijos de Babel" a vizat o nisa interesanta a publicului, cea a imigrantilor, destul de numeroasa in Spania si, in plus, mare consumatoare de televiziune – loisirul cel mai ieftin.
Evenimentul a starnit entuziasmul romanilor. Finala concursului, retransmisa de un canal romanesc, a inregistrat cote de audienta record, oamenii au urmarit cu sufletul la gura evolutia lui Costel. Primarul comunei pe care Busuioc o parasise pentru ca acolo traia in mizerie l-a declarat cetatean de onoare, ministrul Culturii a promis o bursa de studiu, diversi alti politicieni au supralicitat fiecare dupa cum s-a priceput. Ziarele si televiziunea au abordat subiectul pe larg, intr-un ton de entuziasm general. Una peste alta, romanii s-au simtit, macar o saptamana, razbunati pentru "umilintele" la care ii supusese atata vreme presa occidentala, care scria despre faradelegile conationalilor lor din Italia, despre relele tratamente la care sunt supuse in tara persoanele cu handicap.
Victoria unui roman era asumata de intreaga natiune – ceea ce, pana la urma, nu e complet lipsit de sens.
Poate comparatia va parea deplasata, dar imi amintesc un alt succes romanesc recent. Cu cateva luni in urma, filmul lui Cristian Mungiu "Patru luni, trei saptamani si doua zile" castiga Palme d’Or, cel mai prestigios premiu cinematografic european, daca nu mondial. si atunci au fost laude, decoratii, emisiuni de televiziune, titluri pe prima pagina. Dar totul la o scara mult mai mica. Ba chiar a existat un pluton substantial compus din cei care s-au s