Vânzările sunt sarea şi piperul societăţilor capitaliste. Că te ocupi de petrol, terenuri sau flori, activitatea îţi asigură bugetul şi condimentează viaţa. Unii trăiesc precum emirii, alţii abia îşi duc zilele. Pe mamaie Constantina, destinul a lăsat-o în cea de-a doua clasă. Aproape în fiecare dimineaţă, de cum se încălzesc simţurile şi se-aruncă paltoanele, la intrarea în campusul de la Mecanică, mamaie Constantina vine tocmai din Troaca şi îşi ia în primire scăunelul de lângă poartă, aşezându-se dincolo de zidul mic şi rece şi înconjurându-se de zambile şi narcise galbene. În ultima vreme, se simte mai bine printre tineri şi nu se mai duce în piaţă să-şi vândă florile. În dimineaţa asta, vremea s-a mai însorit şi a putut lăsa gospodăria pe mâinile omului ei. Îşi strânge basmaua neagră sub bărbie, îşi netezeşte cu mâna fusta şi iese pe poartă. Florile le-a lăsat de cu seară la o femeie de lângă Institut, în Craiova. Are şi un scăunel pe care să stea şi să uşureze durerea care s-a lăsat în picioare, de când cu reumatismul ăsta nenorocit. Se urcă în tramvai şi, după 10.00, e în faţa căminelor. „Vin cu tramvaiul şi vând flori din grădină, să fac şi eu un ban. Şi, dacă strâng o sută de mii, sunt fericită. Moşu’ meu munceşte mai mult ca mine. Până acum câteva luni am trăit cu ghearele mele în pământ şi acum m-au găsit şi pe mine cu banii la pensie. Iau două milioane patru sute şi sunt mulţumită, mamă, până la Dumnezeu!“. Câteodată, îi mai fac probleme gardienii publici, care îi cer să plece în altă parte. „Mă gonesc, mamă, când mă găsesc aici. Da’ nu ştiu de ce, că nu fac nici un rău şi nici murdărie nu fac. Că sunt bătrână. Da’ băieţii ăştia de la poartă de la facultate îmi iau partea. Şi, uite, copilul ăsta“, spune mamaie Constantina, arătând spre unul dintre agenţii de pază, „e primul care cumpără flori de la mine. El îmi dă întâi bani“. Fără bani De pe scaunul mi