Ce-i mai rămâne de făcut unui om a cărui viaţă este plină de succese în domenii precum literatura SF, explorarea submarină şi popularizarea cuceririi spaţiului cosmic? Omul cu pricina, Sir Arthur Clarke, a plecat dintre noi acum câteva zile, la vârsta de 90 de ani, cunoscut şi iubit de mulţi, foarte mulţi locuitori ai planetei noastre, fără să lase urmaşi, departe de locurile natale.
În adolescenţă a devenit membru al Societăţii Interplanetare Britanice. De aici şi până la ideea sateliţilor artificiali de telecomunicaţii, lansată în anii celui de al doilea război mondial, nu mai era decât un pas. Nu şi-a brevetat sau patentat ideea, nu era sigur că va trăi destul pentru a o vedea pusă în aplicare.
Tot pe atunci, prin anii ’40 ai secolului trecut, a afirmat că până în anul 2000 oamenii vor ajunge pe Lună, dar nu a fost luat în serios. A descris navetele spaţiale, computerele şi reţelele de comunicaţii ultrarapide ale unui viitor care s-a dovedit mai puţin îndepărtat decât se credea. Este autorul a peste 100 de cărţi, ficţiune şi nonficţiune, coscenaristul unuia dintre cele mai cunoscute filme din istoria cinematografiei, “2001 – Odiseea spaţială”.
A prevăzut (termenul de “profet” este asociat deseori cu numele său) invenţii precum liftul spaţial (încă nerealizat), sateliţii pe orbita geostaţionară (care par suspendaţi deasupra unui punct de pe Pământ, fiindcă au aceeaşi viteză de rotaţie ca şi planeta) şi cei destinaţi telecomunicaţiilor. Nu a ezitat să recomande înfiinţarea unei “santinele” în spaţiu care să ne avertizeze la apropierea potenţial periculoasă a unui asteroid, dar şi un sistem de prevenire a cutremurelor de pământ.
Mult trâmbiţatul pericol al virusului Y2K, care ar fi trebuit să ne lovească înnoaptea de anul 2000 (nu a fost aşa) îşi are obârşia într-o povestire a lui Clarke. Tot aşa, utilizarea energiei at
