Vin mai tîrziu cu o părere despre miticul (alegeţi voi accentul) Rapid-Steaua şi pentru că n-am avut chef să urmăresc toată desfăşurarea de forţe talshowistice de după zborul brichetei galbene prin Giuleşti. Cînd am văzut că se opreşte meciul, am intuit ce avea să urmeze aşa că am evitat orice discuţie post-bricheta. M-a incitat însă articolul lui Doru Buşcu despre meritul arbitrului de a fi fluierat huliganismul de pe stadioane.
Nu ce a făcut arbitrul mi se pare important. Cred că cea mai tristă scenă a fost fuga trupei lui Gigi la vestiare. Mai tristă decît avalanşele regulate de ”morţii mă-tii” venite dinspre peluze. E tristă pentru că fotbalul era şi un joc al demnităţii, al personalităţilor. Cînd pe teren e atîta micime, nu poţi spera mai mult de la “prostime”. Pînă şi violenţa are un rost în interiorul unui joc al demnităţii.
În gsp.ro am mai găsit şi o declaraţie care aduce laşitatea şi spiritul mic de bişniţar la rang de artă. Una făcută de Gigi Becali, mare luptător care crede în fuga de la locul faptei:
“Daca erati in teren, sa vedeti cum fugeati. Nu e vorba de barbatie, e vorba de interes. Cand ai un interes, ti-l faci, daca esti baiat destept. Daca esti prost, vrei sa ramai pe teren, sa joci”
Ei bine nu. Dacă ai mîndrie şi eşti un bărbat adevărat faci chiar şi prostii pe cont propriu numai pentru a preda o lecţie. Atenţie, sînt stelist de cînd mă ştiu, dar am învăţat de la marii fotbalişti că e important să te dedici jocului, să-ţi găseşti o atitudine care să transmită mesaje către spectatori. I-aş fi iubit pe acei jucători stelişti dacă ar fi insistat pe lîngă arbitru să continue meciul şi să recupereze handicapul. Abia acela ar fi fost un eveniment. Abia atunci le-ar fi rămas morţii mă-tii blocat în gît aruncătorilor de brichete şi flegmacilor de profesie. pe cînd aşa… totul a rămas cum a stabilt. Eu sînt cu Zidane care ia atit
