Nu sînt o fană a documentarelor cu animale, mă uit rar. S-a nimerit însă să văd unul, pe Nat Geo Wild, săptămîna trecută, care mi s-a părut demn de reţinut. Cu atît mai mult cu cît confirmă anumite teorii populiste, pe care le tot aud în jurul meu, privind evoluţia animalelor şi adaptarea inteligenţei lor la cea omenească. Aventurile leopardului Lagadema, de la Nat Geo Wild, constituie o variantă relevantă a acestei corespondenţe. M-am aşezat în faţa ecranului ca un spectator neavenit, neobişnuit decît prea puţin cu documentarele de acest tip. Lagadema, leopardiţa protagonistă a acestuia, era tratată ca o adevărată eroină: comentariul se învîrtea în jurul ei, povestea filmului era cea a creşterii şi iniţierii felinei. Erau prezentate, de către vocea comentatorului, nu doar acţiunile ei, ci şi senzaţiile şi gîndurile pisicii sălbatice. Lagadema era o eroină romatică, avea ezitări, drame morale, desprinderi...Vocea din off era caldă, dar puternică, masculină, hotărîtă: emana suficientă autoritate cît să ne convingă (pe noi, spectatorii novici) că aşa stau lucrurile, că ceea ce se spune acolo despre leopardesă e literă de lege...

Poate că tocmai urmînd firul - la o primă vedere simplu - al comentariului, am tras concluziile pe care le voi prezenta imediat. M-am lăsat, pur şi simplu, în voia interpretării oficiale, şi am luat de bună una dintre posibilele variante umane de "citire" a unui leopard. Cert e că a fost pasionant, am urmărit totul cu sufletul la gură, simţindu-mă prima dată precum bunicii lui Jesse din Copiii de la 402 (un serial de desene animate de pe Jetix), a căror principală preocupare în viaţă era să vadă, la Animal Planet, cine pe cine a mai mîncat... Doar că, în documentarul despre Lagadema, problemele nu se puneau numai la acest nivel de suprafaţă. Erau arătate dramele desprinderii leopardului devenit adolescent de mama sa, cu care ajunsese